PSnews

Opinii

Ce naște din Băsescu, chiar și în PNL, dictatură mănâncă. Băsiștii își schimbă părul, dar năravul – ba!

După toate aparențele, copiii politici ai lui Traian Băsescu înțeleg să privească scena politică românească prin apucăturile de dictator cu care actualul lider al PMP ne-a obișnuit în cei 10 ani de mandate prezidențiale. Chiar dacă – atenție! – acești urmași ai lui Băsescu fac parte acum din PNL.

CITIȚI ȘI: Declarație șocantă: un europarlamentar PNL cere DESFIINȚAREA PSD

După cum puteți vedea în articolul de mai sus, europarlamentarul PNL (fost PDL) Traian Ungureanu (TRU) a scris marți un editorial pe Adevărul.ro în care pledează nici mai mult, nici mai puțin decât pentru desființarea PSD, nemulțumit fiind de demersurile social-democraților în legătură cu Legea grațierii.

Se pare că mania desființării partidelor revine periodic, ca o obsesie. Va trebui să mă suportați pe parcursul a trei paragrafe imense, fiindcă țin să vă aduc aminte ce alte figuri de tristă amintire au desființat partide politice de-a lungul vremii. În cazul în care evenimentele vă sunt familiare, puteți sări peste pasajele marcate de următoarele trei intertitluri.

Carol al II-lea

Încep cu regele Carol al II-lea, care, prin decretul nr. 1422 din 31 martie 1938, a dizolvat asociațiile, grupările și partidele politice (prin exercitarea puterilor excepţionale ce-i fuseseră acordate de Constituţia adoptată la 10 februarie) şi a înfiinţat Consiliul de Coroană, scrie Descoperă.ro. Consecinţa desfiinţării regimului pluripartidist a constat în apartiţia partidului unic, denumit Frontul Renaşterii Naţionale.

Terenul pentru această mișcare fusese pregătit încă din 10 februarie 1938, odată cu lovitura de stat prin care Carol al II-lea îl demisese pe Octavian Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi constituise un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. În acel moment, Constituţia din 1923 a fost suspendată. Noua lege fundamentală (promulgată pe 27 februarie 1938) îi conferea regelui largi prerogative executive şi legislative.

La articolul I al decretului, se preciza că: „toate asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau realizării lor, sunt şi rămân dizolvate”.

Pe data de 1 aprilie, a apărut în ziarul Universul expunerea de motive a guvernului referitoare la decretul de dizolvare a partidelor politice. În expunerea de motive a Guvernului, Patriarhul României, Miron Cristea (Preşedintele Consiliului de Miniştri), motiva actul desfiinţării pluralismului politic prin faptul că „vechiul regim reprezentativ consta în recrutarea membrilor parlamentului prin scrutin pe listă şi calcul al sufragiilor întrunite de partide pe ţară şi de responsabilitatea guvernelor faţă de Adunările Legiuitoare. […] Acest regim a făcut necesară, odinioară, constituirea şi funcţionarea partidelor politice. Ele au existat în fapt şi în drept până astăzi. […] Constituţia de la 27 februarie a introdus alegerea membrilor Camerelor prin scrutin uninominal şi reprezentarea pe profesiuni, iar guvernul are responsabilitate numai faţă de Rege”.

Ion Antonescu

Pe 5 septembrie 1940 (cu o zi înainte să abdice), regele Carol al II-lea a semnat o serie de decrete (disponibile AICI) prin care suspendă Constituția din 1938 și i-a conferit puteri depline generalului Ion Antonescu. Partidele tradiționale rămâneau dizolvate. După înlăturarea de la putere a legionarilor (la sfârșitul lunii ianuarie 1941), Antonescu a păstrat puterea doar pentru sine. Fiind conștienți de pericolul comunist ce venea din est, liderii principalelor două partide istorice – Iuliu Maniu (PNȚ) și Constantin I.C. „Dinu” Brătianu (PNL) – au încercat o apropiere de Ion Antonescu, dar conducătorul statului a avut la început o atitudine dură față de cele două formațiuni politice, ce avea să se relaxeze (chiar dacă numai aparent) pe măsură ce devenea tot mai evident că România avea să fie înfrântă pe Frontul de Est.

Iată ce scria în 2011 revista Historia despre raportarea mareșalului Ion Antonescu la Partidul Național Țărănesc și la Partidul Național Liberal:

„Deşi nu se poate spune că ţinea cont de sfaturile cuiva, dată fiind personalitatea sa, generalul Antonescu a avut numeroase convorbiri cu liderii PNŢ şi PNL, Maniu şi Brătianu, făcând ilegalitatea partidelor istorice infinit mai puţin severă decât cea care avea să urmeze în regimul comunist. Cu toate acestea, regimul lui Antonescu trebuie înţeles că o dictatură în adevăratul sens al cuvântului. De altfel, acesta se pronunţa deschis împotriva democraţiei care nu reprezenta decât conducerea unui grup restrâns care putea conduce numai apelând la mijloace demagogice. La începutul dictaturii, în perioada în cara situaţia frontului îi era favorabilă Conducătorului, poziţia acestuia faţă de partidele istorice PNL şi PNŢ s-a dovedit a fi dură.

Liberalii erau stigmatizati de mareşal ca fiind direct responsabili de pierderile teritoriale suferite de România în fatidicul an 1940, în timp ce pentru ţărănişti principala acuză, îndreptatăîn special către Iuliu Maniu, era legată de pactul cu legionarii din 1937. Ad-literam acuza lui Antonescu la adresa lui Maniu era că «a făcut alianţă cu toţi destructorii».

Pe măsură ce situaţia frontului s-a agravat maniera de conducere a lui Antonescu a devenit mai laxă. Evaluând o serie de memorii din partea lui Brătianu şi Maniu, Mareşalul răspundea: «Dacă atât dumneavoastră (C.I.C. Brătianu) cât şi domnii Maniu şi Mihalache credeţi că în împrejurările actuale se poate face o alta politică sunt gata să vă cedez locul pentru a vă da putinţă să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la acţiune». Desigur, era doar o declaraţie pentru aparenţe, Antonescu nefiind în realitate dispus să îşi dea demisia”.

Petru Groza

Ultimul mare val de represiuni la adresa principalelor două partide istorice a avut loc în 1947, în timpul guvernului Petru Groza. Primul a căzut victimă PNȚ, odată cu înscenarea de la Tămădău (când unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a fugi în străinătate, dar au fost arestați pe aerodromul din Tămădău, autoritățile comuniste acuzându-i tocmai de „încercare de fugă într-o țară străină”).

Folosindu-se de pretextul Tămădău, cabinetul Groza a decis, pe 29 iulie 1947 (detalii AICI), dizolvarea PNȚ. Teohari Georgescu (ministrul Afacerilor Interne) a argumentat că liderii țărăniști Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino ș.a., reuniți într-un „grup de conspiratori”, „urmau să realizeze în străinătate hotărârile şi directivele conducerii P.N.Ț., în organizarea de acțiuni menite să știrbească suveranitatea națională, să primejduiască pacea şi să declanșeze războiul civil”.

Nici PNL nu a dus-o mai bine: din cauza presiunilor tot mai intense venite dinspre autoritățile comuniste, formațiunea liberală reunită în jurul lui Dinu Brătianu s-a autodizolvat în noiembrie 1947.

Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România din 2006 (cunoscut ca Raportul Tismăneanu) expune pe larg contextul în care liberalii au fost înlăturați de către comuniști de pe scena politică (detalii AICI, începând cu pagina 134):

„Anul 1947 a cunoscut cinci mari campanii de arestări pe motive politice. Primele două, din martie şi mai au vizat persoanele „vinovate” de eşecul comunist în alegeri, în special simpatizanţi şi membrii locali ai PNŢ şi PNL. Arestările şi internările în penitenciare nu s-au făcut în baza unor procese, ci în urma emiterii a două ordine secrete ale MAI, nr. 18 000, respectiv 50 000, din martie şi mai 1947. De acum poliţia secretă îşi intră în rol devenind principala instituţie mandatată cu eliminarea „duşmanilor democraţiei”, cu sau fără suport juridic legal. Apoi, Partidul Naţional Ţărănesc a făcut obiectul a trei valuri de arestări derulate în cursul lunilor iulie, august şi decembrie. Procesul a început prin iniţierea „operaţiunii Tămădău”, căreia îi vor cădea victime o parte dintre fruntaşii PNŢ. Înscenarea acestei încercări de părăsire a teritoriului ţării a fost motivul pentru care guvernul a decis nu doar dizolvarea acestui partid şi judecarea liderilor săi, ci şi masive arestări ale membrilor şi simpatizanţilor. Mai mult, aceste campanii de arestări au pregătit terenul îndepărtării ultimei instituţii ce mai lega România de democraţie, monarhia. Începută în vara anului 1947, prin desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în urma operaţiunii pusă la cale la Tămădău, de către structuri comunizate ale serviciilor de informaţii3 , campania de desfiinţare a partidelor politice din România a continuat până în anul 1953, atunci când au fost eliminate ultimele astfel de structuri, prin autodizolvarea Frontului Plugarilor şi Uniunii Populare Maghiare în PCR. În fapt destructurarea sistemului partidist a fost o preocupare constantă a liderilor comunişti de-a lungul anilor 1947-1952.

După dizolvarea PNŢ, prin înscenarea unui nou proces al marii trădări naţionale, au urmat presiuni asupra Partidului Naţional Liberal. Ambele formaţiuni liberale au fost puse mai întâi în imposibilitatea de a funcţiona. Cea tradiţională, condusă de Constantin Dinu Brătianu, a fost afectată de valurile de arestări şi a decis să îşi înceteze pentru o perioadă activitatea politică, în condiţiile în care, lipsiţi de posibilitatea de a se manifesta public, prin presă sau întruniri, orice iniţiativă punea în pericol integritatea membrilor săi. Protestele înaintate de către liderii liberali guvernului Groza (mai ales cele din iulie 1947, cu prilejul respingerii Planului Marshall, şi octombrie acelaşi an, împotriva încercărilor de suprimare a ziarului „Liberalul”) n-au adus nici un rezultat pozitiv. Pe fondul accentuării măsurilor represive4 , a eliminării din listele Parlamentului a celor trei deputaţi liberali – din cauza neprezentării acestora la şedinţe –, conducerea Partidului Naţional Liberal a luat decizia de a se înceta activitatea organizaţiilor. Justificarea hotărârii: pentru a nu expune şi mai mult pe membrii acestora la teroarea comunistă. Acest lucru s-a produs prin emiterea unei circulare, în noiembrie 1947, a liderului PNL Dinu Brătianu, odată cu încetarea apariţiei oficiosul partidului „Liberalul”. Procesul de eliminare din viaţa publică a personalităţilor liberale a continuat şi în următorii ani, apogeul fiind atins în noaptea de 5-6 mai 1950, când majoritatea demnitarilor români din perioada interbelică au fost arestaţi 5 . Această barbară acţiune represivă a fost întreprinsă împotriva unor persoane în vârstă, lipsite de posibilităţi economice, pedepsite prin numeroase măsuri administrative şi care erau de multă vreme sub supravegherea strictă a organelor de Securitate.

Pe de altă parte, Partidul Naţional Liberal-Gheorghe Tătărescu, chiar dacă a colaborat cu PCR, a avut parte de o soartă similară. Din primăvara anului 1947, liderul acestuia, Gheorghe Tătărescu a început să critice unele dintre măsurile guvernului (legea oficiilor industriale, dar şi alte iniţiative economice), publicând un memoriu în acest sens. Reacţia sa a fost tratată cu asprime de liderii comunişti, care l-au obligat să demisioneze din guvern, în noiembrie 1947. Chiar dacă a predat conducerea partidului lui Petre Bejan, cel care alături de alţi deputaţi liberali din Cameră s-a delimitat de acţiunile lui Tătărescu, în încercarea de a asigura supravieţuirea partidului, el nu a putut opri represiunea împotriva acestuia (cu toate că în 28 martie 1948, cu prilejul alegerilor PNL a obţinut 7 mandate din 414). Sub conducerea lui Bejan, fără activitate politică, sub stricta supraveghere a Securităţii, această aripă a PNL a supravieţuit până la începutul anilor cincizeci, când liderii săi au fost arestați”.

Poate se uită TRU și la comuniști, care o duc bine-mersi în zilele noastre!

O spune însuși Registrul partidelor Politice (aflat la Tribunalul București și disponibil AICI), care consemnează două formațiuni politice conținând în denumire familia lexicală a cuvântului „comunist”: Partidul Comuniștilor (a cărui înregistrare a fost definitivată în februarie 2016) și Partidul Comunist Român – Secolul XXI (înregistrat în iunie același an). A existat la un moment dat și Partidul Comuniştilor Nepecerişti, dar o sentință judecătorească irevocabilă a dus la dizolvarea entității și la radierea ei din Registru.

Cea mai recentă dovadă de toleranță la adresa comuniștilor a fost dată de către însuși Parlamentul României, pe 14 februarie 2017, când Camera Deputaților a respins DEFINITIV „Propunerea legislativă pentru interzicerea organizaţiilor politice cu caracter comunist”. În expunerea de motive, inițiatorii proiectului de lege argumentau caracterul „antiromânesc, nelegitim, criminal, totalitar, dictatorial, terorist și nedemocratic” al regimului care a dominat România ultimei jumătăți a secolului XX. De altfel, aceiași inițiatori aduceau nu mai puțin de 21 de capete de acuzare regimului comunist, începând cu instaurarea lui (în martie 1945) și terminând cu masacrarea revoluționarilor în decembrie 1989. (Găsiți AICI atât forma inițiatorului, cât și expunerea de motive.)

Senatorii s-au spălat pe mâini (amânând dezbaterea până când proiectul a trecut tacit de primul for legislativ sesizat), iar Camera Deputaților (forul decizional) a RESPINS proiectul de lege cu un vot covârșitor: 251 de opțiuni „pentru”, 27 „împotrivă” și 4 abțineri (dovada AICI). De altfel, Comisia juridică a Camerei a dat un raport de respingere (după ce omoloaga ei din Senat procedase la fel), argumentând că „soluţiile legislative propuse cuprind ingerinţe asupra a două drepturi fundamentale, şi anume: limitarea dreptului la liberă exprimare precum şi limitarea dreptului la liberă asociere al cetăţenilor români şi al cetăţenilor străini care doresc să se implice într-o organizaţie politică comunistă cu sediul în România”, proiectul de lege încălcând astfel art.30, alin.(7) şi art.40, alin.(1) din Constituție.

Concluzia este una cât se poate de sumbră

Am scris întregul material de mai sus spre a le arăta partizanilor dictaturii (fie ea și în variantă soft, de rit băsist) că interzicerea unuia sau a altuia dintre partidele politice a fost apanajul unor regimuri de tristă amintire, iar orice repunere pe tapet a acestei teme face să se aleagă praful de imaginea României în Europa și în restul lumii (cu greu menținută pe linia de plutire). Cu atât mai mult cu cât astfel de apucături totalitare vin exact din partea unui europarlamentar (care ar fi trebuit să înțeleagă modul de gândire european, având în vedere că Traian Ungureanu ocupă fotoliul de la Bruxelles încă din 2009)!

În 2014, în urma fuziunii dintre PNL și PDL (mutare despre care niciodată nu se pot scrie prea puține rânduri), politicienii portocalii crescuți de Traian Băsescu au intrat în partidul creat de dinastia Brătienilor. Dacă nu dintr-o convingere sinceră, atunci măcar din decență pentru iluștrii înaintași ai săgeții liberale, foștii portocalii ar trebui să deschidă din când în când cartea de istorie și să citească acele pasaje despre împilarea pluripartidismului din România și, mai ales, pe cele despre urmările acestei opresiuni. Și spun asta la modul general; particularizând, le aduc aminte băsiștilor că PD-ul postdecembrist a fost membru al Internaționalei Socialiste nu mai puțin de 11 ani (1993-2004), coleg cu mult-hulitul PSD de azi (PDSR de ieri).

Doar atât vă mai spun: între 1989 și 2003, Traian Ungureanu a lucrat la Secția Română a postului de radio BBC World Service, ca redactor principal. Anume acest brand recunoscut la nivel mondial pentru corectitudinea și imparțialitatea lui ar fi trebuit să îl învețe pe TRU că diversitatea de opinii și pluralismul politic sunt însuși sistemul nervos central al oricărei democrații liberale.

P.S.: nu degeaba am folosit forma de plural în titlu – mai există destui PDL-iști cu impulsuri totalitare, însă delirul lor public încă nu a reușit să atingă nivelul manifestat de către Ungureanu.

1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Cristina

    18 iulie 2017, 13:16 la 13:16

    Interesant articol, un pic de istorie este intotdeauna interesant de citit.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi