La 24 ianuarie 1859, deputaţii din Adunarea electivă de la Bucureşti l-au ales domn al Ţării Româneşti pe noul domnitor al Moldovei, unionistul Alexandru Ioan Cuza. Prin această mișcare Marile Puteri au fost puse în fața faptului împlinit. Acestea ceruseră ca Unirea Principatelor să fie numai una administrativă, adică cele două ţări să aibă instituţii similare, dar în dublu exemplar: doi domnitori, două guverne, două parlamente, cu o singură Curte de Casaţie, comună, la Focşani. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, Moldova şi Ţara Românească au devenit un singur stat.
În Moldova, Adunarea rezultată din alegerile din decembrie 1858 era dominată de Partida Naţională. 33 din cei 55 de de deputaţi erau unionişti. În ciuda majorităţii unioniste, alegerea noului Domn s-a dovedit a fi extrem de dificilă. În cursă se înscriseseră 38 de candidaţi. Au avut loc dezbateri îndelungate.
Bazele României moderne
Unirea principatelor Moldova și Țara Românească (Mica Unire) se consideră a fi primul pas important pentru formarea statului național unitar român, după ce, la 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859, este ales și domn al Țării Românești.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima Constituție.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.
