Skip to content
Internațional

20 de ani de la încheierea războiului din Kosovo. Cine a decis deschiderea spațiului aerian românesc pentru NATO

Radio Europa Liberă

Astăzi, 10 iunie, s-au împlinit 20 de ani de la sfârșitul campaniei de bombardamente aeriene a NATO împotriva forţelor sârbe, pe fondul ultimului conflict iugoslav – războiul din regiunea Kosovo, provincie sudică a Serbiei la acea vreme.

Raidurile aeriene care au debutat pe 24 martie 1999 au constituit o premieră în cei 50 de ani de existenţă a Alianţei Nord-Atlantice, fiind prima campanie de acest gen purtată împotriva unui stat suveran, relatează Mediafax.

La acea dată, Kosovo, populată majoritar de etnici albanezi, devenise ringul unor confruntări sângeroase între trupele naţionaliste ale liderului sârb Slobodan Miloşevici şi o gherilă separatistă – Armata de Eliberare din Kosovo (UKC), care milita pentru integrarea provinciei într-o „Albanie mare”.

Primele încleştări între forţele sârbe şi UCK au avut loc în martie 1998. Focarul a devenit rapid o problemă internaţională. NATO se temea de o reaprindere a celorlalte conflicte din Balcanii de Vest, relatează AFP. Trecuseră doar trei ani de la semnarea Acordurilor de la Dayton, care reuşiseră să oprească războiul din Bosnia şi Herţegovina, iar pacea în regiune era una mai mult decât fragilă.

Au urmat mai multe eşecuri în negocieri. Sosit la Belgrad, diplomatul american Richard Holbrooke, strategul Acordurilor de la Dayton, încercase să îl convingă pe Slobodan Miloşevici, pentru ultima oară, să ordone încetarea operaţiunilor militare din Kosovo.

Pe 23 martie, epuizat de eforturile depuse în zadar, Holbrooke l-a întrebat pe Miloşevici în momentul în care se pregătea să plece din palatul prezidenţial, unde avuseseră loc discuţiile: „Ştiţi ce se va întâmpla după ce voi pleca?”. Răspunsul preşedintelui sârb a venit abrupt: „Ştiu. Ne veţi bombarda”.

Primele bombardamente

În seara zilei de 24 martie, rachetele de croazieră au lovit Iugoslavia. Campania militară a provocat controverse în comunitatea internaţională, deoarece NATO nu primise autorizaţia Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia, aliata tradiţională a Serbiei, şi China s-au opus unei rezoluţii de undă verde pentru o intervenţie militară. În plus, administraţia lui Bill Clinton, până la intrarea într-o alianţă cu separatiştii kosovari, listase Armata de Eliberare din Kosovo ca „organizaţie teroristă”.

Primele ţinte au fost Belgrad, Priştina şi Podgoriţa. Au fost vizate ţinte militare şi obiective de infrastructură, cum ar fi poduri, noduri feroviare, reţele energetice. Dar bombardamentele au atras şi nenumărate victime din rândul civililor. O statistică oficială a morţilor nu există. Human Rights Watch vorbeşte despre 500 de persoane care şi-au pierdut viaţa în timpul campaniei aeriene. În schimb, cifrele oficialilor sârbi fac referire la 2.500 de victime.

Iniţial, bombardamentele aeriene trebuiau să dureze câteva zile, dar aveau ulterior să se prelungească până la 11 săptămâni. Avioanele NATO au efectuat 38.000 de zboruri – 10.000 fiind zboruri cu bombardamente, iar 2.700 misiuni ţintite împotriva sistemelor de apărare antieriană ale sârbilor.

Slobodan Miloşevici avea să ordone pe 10 iunie 1999 retragerea militară din Kosovo, provincia urmând a fi plasată sub administraţie ONU.

Războiul din Kosovo s-a soldat cu aproximativ 13.000 de morţi, cei mai mulţi provenind din rândul albanezilor kosovari.

Kosovo şi-a proclamat independenţa în 2008, dar viitorul aderării la ONU este încă incert.

Cine a deschis spațiul aerian românesc

În 1999, când NATO a decis să intervină în Iugoslavia pentru a pune punct Războiului din Kosovo, România a decis să pună la dispoziţie spaţiul aerian pentru survolul avioanelor Alianței și să interzică accesul forțelor aeriene rusești. Decizia din Parlament s-a luat greu, la insistențele președintelui de atunci, Emil Constantinescu.

Această permisiune dată de Parlamentul României în aprilie 1999, a fost momentul zero în care România și-a demonstrat atașamentul pentru Vest, într-o confruntare în care era implicată și Rusia, iar naționaliștii de la București mizau pe ideea celor doi vecini buni ai României: Serbia și Marea Neagră.

Acești doi pași au fost esențiali pentru invitația primită de România la Praga în 2002, unde NATO a decis primirea țării în Alianța Nord Atlantică. Apoi, în 2004 România a devenit membru de facto al NATO.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *