În contextul geopolitic de azi, aniversarea Unirii Basarabiei cu România, moment care a marcat începutul unui an 1918 memorabil, are o încărcătură aparte. Spre deosebire de Transilvania, Basarabia este încă ruptă din trupul ţării, iar balansul actualei Republici Moldova între est şi vest şi tensiunile care au dus la afirmarea unui nou război rece între Rusia şi NATO demonstrează că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este una de actualitate şi, de asemenea, o rană încă deschisă în conştiinţa naţională.
În anul 1917, când revoluţiile s-au succedat în Imperiul Ţarist, începând cu cea din februarie care a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi până la „Marea revoluţie socialistă din Octombrie”, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia a cunoscut o dezvoltare constantă, începând cu înfiinţarea la Chişinău, în martie-aprilie, a Partidului Naţional Moldovenesc, al cărui program sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii şi dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru români. În spiritul vremurilor, au avut loc numeroase întruniri şi acţiuni de organizare:Congresul Uniunii Cooperativelor din Basarabia, Congresul ţăranilor din Basarabia, Congresul corpului didactic din Basarabia şi multe altele.
Drumul spre autonomia Basarabiei
La Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată;anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.
Pe baza hotărârilor Congresului, la 21 noiembrie, Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150:105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, şapte ruşi, doi germani, doi bulgari, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan.
Vestea unirii, primită cu bucurie în Lăpuşna (fotografie realizată cu ocazia vizitei prim-ministrului Alexandru Marghiloman, 1918)
În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale forţelor armate sau a altor organisme care se opuneau Sfatului Ţării:Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD-ul cu sediul la Odesa, cea din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea bolşevică.
Sfatul Ţării cere ajutorul Guvernului României
Faţă de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într-o şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.
Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri”. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât, la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia Armatei Române în Basarabia. Onoarea conducerii operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1 şi 2 Cavalerie. Cele patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut Prutul succesiv, acţionând pe direcţii independente, deşi au cooperat în anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu.
Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie, comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa Sfatului Ţării, gestul marcând primirea oficială a Armatei Române de către autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a declarat:„Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.
Citește mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
