Skip to content
Societate

32 de ani de la Revoluţie. Procuror: „Sunt documente care fac referire la exerciţii în care se simulaseră situaţii atipice de atac asupra României”

Ziarul INCOMOD

După 32 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, justiţia nu s-a pronunţat decât în parte asupra celor vinovaţi de măcelul care a marcat, în România, despărţirea de ”Epoca de Aur” a lui Nicolae Ceauşescu. Ancheta a fost tărăgânată ani în şir, dosarul care vizează factorii de decizie politici şi militari de la acel moment fiind plimbat între parchete şi instanţe, fără nicio concluzie.

Cauza a fost trimisă instanţei în urmă cu 2 ani, însă, recent, judecătorii au cerut refacerea anchetei şi a ajuns din nou la procurorii militari. Într-un interviu acordat Adevărul, şeful Secţiei Parchetelor Militare, magistratul Cătălin Ranco Piţu, cel care a avizat rechizitoriul din 2019, spune ce şanse mai au românii să afle ”cine-a tras în noi după 22”, cine au fost regizorii şi scenariştii tragediei din decembrie ’89, câtă mistificare a pervertit sensurile revoltei populare şi care au fost motivele tergiversării, vreme de peste trei decenii, a pronunţării unei decizii definitive, potrivit adevarul.

Integral, interviul realizat cu procurorul şef al parchetelor militare:

S-au scurs peste trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989 şi, în Dosarul Revoluţie, activitatea magistraţilor din toată această perioadă a avut ca rezultat trimiterea în judecată a tot atâţia inculpaţi: trei. Cum a fost posibil?

Urmărirea penală efectuata în acest dosar, impropriu numit ”al Revoluţiei”, pentru că nu Revoluţia a fost anchetată ci anumite conduite manifestate în timpul acelor evenimente, a relevat faptul că mai multe persoane aflate în vârful ierarhiilor politico – militare ale acelei vremi au săvârşit fapte din sfera crimei împotriva umanităţii. În mod implacabil, însă, având în vedere faptul că au trecut mai bine de trei decenii, multe dintre aceste persoane au decedat. Trecerea timpului, coroborată cu vârsta oricum înaintată a unora dintre cei implicaţi, în timpul Revoluţiei, toate acestea au făcut ca, în viaţă, la momentul întocmirii rechizitoriului, să fie doar trei persoane care au avut calitatea de lideri în acel moment. Dacă ar fi trăit, respectivii factori de decizie politico – militară, sigur ar fi fost trimişi în judecată pentru săvârşirea de crime împotriva umanităţii, alături de cei trei inculpaţi pe care deja îi cunoaşteţi – Ion Iliescu, Gelu Voican – Voiculescu şi Iosif Rus.

Dosarul a fost restituit, după cum se ştie, dar urmărirea penală nu a fost anulată, o mare parte a probatoriului a rămas la dosar. Dosarul trebuie totuşi regândit în ipoteza aceasta nouă în care anumite probe au fost anulate definitiv şi nu mai pot face obiectul cercetărilor, iar pe baza probatoriului rămas se va reanaliza situaţia, cu celeritate, respectându-se indicaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi se va decide în consecinţă. Dosarul va fi refăcut şi se va da o soluţie, nu pot să anticipez dacă va fi vorba de un nou rechizitoriu sau o altă soluţie dar, în situaţia în care se va emite un nou rechiziotoriu, acesta va ajunge pe masa judecătorilor, la Înalta Curte, iar de acolo totul va depinde de instanţă în ceea ce priveşte viteza cu care se va judeca acest dosar.

Care sunt, la nivel general, din punctul dumneavoastră de vedere, motivele pentru care cercetările în Dosarul Revoluţiei au fost tărăgănate ani în şir?

Există mai multe aspecte care pot explica de ce, după trei decenii de la evenimentele la care facem referire, dosarul nu a fost finalizat. (..) Pe de o parte ar fi vorba de contextul politic, unul cu totul special, în care, imediat după evenimente, au fost demarate cercetările. Exact acele persoane faţă de care s-au efectuat în timp cercetări în legătură ce s-a întâmplat la Revoluţie au fost exact persoanele care au preluat total puterea în stat pentru o perioadă de 10 ani. Acesta în mod cert a fost un impediment în soluţionarea cauzei.

Alte impedimente majore, ar fi trecerea timpului, coroborată cu distrugerea şi alterarea probatoriului, a neefectuării la timp a expertizelor balistice şi a autopsiilor. Este clar că, după treizeci de ani, este extrem de dificil să stabileşti o stare de fapt cu acurateţe câtă vreme, aşa cum a fost probat în cursul urmăririi penale, factorii de decizie politici şi militari au fost preocupaţi în mod constant şi profund de distrugerea sau alterarea probelor astfel încât să nu mai existe un probatoriu suficient de articulat în baza căruia,  într-un viitor oarecare, procurorii să poată formula acuzaţii coerente şi eficiente.

Nu în ultimul rând trebuie să ţinem cont şi de succedarea în timp a mai multor Coduri Penale şi de Procedură Penală, fapt care a afectat continuitatea acuzaţiilor. Toate acestea constituie motive întemeiate pentru care, cred eu, s-a ajuns în situaţia ca evenimentele din Decemebrie 1989 să nu fie soluţionate definitiv în justiţie.

Nu trebuie să trecem cu vederea, însă, complexitatea Revoluţiei. Nu vorbim despre nişte infracţiuni oarecare de drept comun, ci de un eveniment deosebit de complex, în care au fost implicate forţe uriaşe, toate forţele militare ale României, populaţia civilă ieşită în număr mare pe străzi, climatul de atunci, dezinformările lansate de la vârf, în acea perioadă, 12 milioane de cartuşe trase, o mie de morţi,  mii de răniţi şi de oameni lipsiţi de libertate. Îndrăznesc să spun că este cea mai complexă cauză, din punct de vedere militar, în ultimii cel puţin 50 de ani.

Mai poate fi influenţat politic acest dosar?

După 1990, în contextul acela special de care vă vorbeamm, colegii mei care s-au ocupat de acest dosar au făcut ce au putut în acele condiţii. Nu cred, însă, că în prezent, mai pot fi influnţate în vreun fel cercetările. Magistraţii nu pot face politică, iar convingerea mea sinceră este că în acest moment nu poate fi exercitată niciun fel de influenţă în dosar dinspre factorul politic.

Trebuie spus însă că, pe parcursul celor peste 30 de ani scurşi de la Revoluţie, nu se poate spune că justiţia nu s-a preocupat de ce s-a întâmplat la acea dată. Sunt aproape 100 de rechizitorii întocmite de procurorii din toată ţara în aceste trei decenii, rechizitorii care de multe ori au fost finalizate prin condamnări definitive. Au existat şi achitări, e drept, însă preocuparea pentru soluţionarea, la nivel naţional, a faptelor din decembrie 1989, a existat şi va exista în continuare.

Aminteaţi mai devreme de distrugerea sau alterarea probatoriului privind evenimentele din Decembrie 1989. S-a încercat rescrierea istoriei Revoluţiei prin mistificarea jurnalelor de luptă ale unităţilor militare? Cum au dispărut celebrele microfilme ale U.M 0110 – Serviciul de Contraspionaj Ţări Socialiste?

Au fost refăcute în mare parte jurnalele operaţiunilor de luptă ale unităţilor militare, au fost mistificate alte situaţii, în sensul că, de exemplu, foarte multe decese cauzate de focul fratricid au fost catalogate în mod fals, şi cu rea intenţie, ca fiind decese cauzate de lupta cu aşa-zişii terorişti. Şi nu vorbesc despre speculaţii, ci despre lucruri documentate,  negru pe alb. Sunt probe care arată că au fost inventaţi acei terorişti pentru a fi justificată moartea militarilor, indiferent că aceştia au murit în incinta unităţilor militare sau pe stradă, în exterior, îndeplinindu-şi misiunile ordonate. Există şi alte jurnale de operaţiuni militare refăcute, hilar, la dictare, astfel încât s-a ajuns la situaţia bizară ca multe să conţină, referitor la date anterioare celei de 22 decembrie, formulări de genul ”dictatorul Ceauşescu”, ”tiranul” etc. Despre această contrafacerea sau distrugere a jurnalelor de luptă vorbeşte inclusiv fostul ministru al Apărării, generalul Spiroiu. Şi nu doar el, sunt militari cu funcţii cheie care au confirmat această operaţiune executată din ordinul lui Nicolae Militaru. 

O altă probă cu privire la distrugerea cu rea intenţie a materialelor compromiţătoare este şi cea legată de episodul preluării microfilmelor executate la nivelul UM 0110, de către CFSN practic. Acolo s-a pierdut urma. Virgil Măgureanu şi o echipă pe care o conducea s-au dus la sediul unităţii, ştiau unde fuseseră ascunse aceste microfilme, le-au luat şi urma acestor potenţiale probe s-a pierdut. Cert este că în declaraţia sa de martor Măgureanu a recunoscut acest episod, dar a spus că le-a predat la CFSN. Vă pot spune că acele microfilme importante, care priveau exact acele persoane importante care aveau, sub o formă sau alta, colaborări cu serviciile de informaţii străine, în special cu GRU şi KGB, au fost ascunse în tavanul fals al biroului şefului Unităţii 0110, iar cei care le-au luat au ştiut exact unde să le găsească.

Un alt capitol trucat al Revoluţiei este cel referitor la perioada petrecută de soţii Ceauşescu la U.M. 01417 din Târgovişte, locul în care cei doi au fost reţinuţi, judecaţi şi executaţi în 1989.

La Unitatea Militară de la Târgovişte, unde timp de trei zile a stat cuplul prezidenţial, s-a acreditat în acele vremuri, dar şi după, ideea că forţele securist – teroriste au atacat unitatea cu scopul de a-i elibera pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Estre fals. S-a dovedit prin anchetă faptul că asupra unităţii din Târgovişte nu a fost tras niciun măcar un foc de armă. De asemenea, a fost dovedit faptul că, generalul Kemenici, colonel la vremea respectivă, i-a dat ordin unui militar să urce pe blocul situat vizavi de unitate, pentru a marca focul pe timp de noapte, în scopul confecţionării unui pretext pentru deschiderea focului din interiorul unităţii către exterior. Ori nu a existat nici vorbă ca unitatea să fie atacată.

Cea mai interesantă probă privind aceste evenimente petrecute la Târgovişte este oferită de zugravul unităţii, care a primit ordin de la comandant ca în luna ianuarie, cu ajutorul scării pe care o avea la dispoziţie, o scară relativ scurtă, să simuleze pe tencuiala exterioară a pereţilor unităţii o serie de lucrări de acoperire ale unor fictive găuri de glonţ. În felul acesta toată faţada unităţii era plină de pete care duceau spre ideea că s-ar fi tras dinspre exterior către unitate. L-am audiat pe zugrav, care trăieşte, şi care ne povestea cum râdea toată lumea în momentul în care el picta exteriorul clădirii cu aşa zise urme de găuri de glonţ. Repet, în niciun moment nu a existat vreun pericol ca soţii Ceauşescu să fie salvaţi de aşa – numitele trupe fidele. De altfel, înainte să ajungă la unitatea militară, Ceauşescu a stat preţ de 2 ore în biroul şefului Securităţii din Târgovişte, care a informat pe toţi cei aflaţi la conducere de acest fapt. Deci, dacă Securitatea sau ”trupele fidele” ar fi vrut să-l salveze pe Ceauşescu, l-ar fi salvat pe 22, din biroul şefului DSS Târgovişte. În schimb au scăpat de el, predându-l Armatei. Şi, imediat, fostul preşedinte Ion Iliescu dar şi ministrul Stănculescu au fost informaţi că Nicolae Ceauşescu este la Târgovişte, într-o situaţie în care a fost deposedat total de putere. 

Începând cu 22 decembrie, ora 12, Nicolae Ceauşescu a fost deposedat de orice prerogativă a puterii de stat. Nu mai putea da vreun ordin nici celui mai mic în grad militar din Armata Română, sau oricărui alt cetăţean. Aceasta este realitatea. Iar tentativa de a fi eliberat de trupe loiale, securist – teroriste, pentru a fi readus la putere şi a distruge Revoluţia, este doar o poveste cu consecinţe dramatice.

Două dintre pretextele acţiunilor sângeroase din perioada Decembrie 1989, teroriştii şi acţiunile criminale ale Securităţii, rămân, deci, la stadiu de mit? Este Securitatea exonerată de orice răspundere? Au existat terorişti cu adevărat?

S-au diseminat nişte informaţii care mai de care mai bizare, dar credibile la acel moment. Terorişti care ieşeau din sicrie şi deschideau focul, terorişti de peste tot, din stânga, din dreapta, apă otrăvită, combinate care urmau să fie aruncate în aer… Totul era credibil în acel moment. S-a inoculat cu rea credinţă ideea unui duşman securisto – terorist deosebit de crud, o imagine care, tratată în mod obiectiv, s-a dovedit a fi o dezinformare care a instaurat  o psihoză generalizată, confirmată de specialişti, cu consecinţe deosebit de grave. Asta pentru că forţele militare erau în număr foarte mare în stradă, erau convinse că luptă cu un duşman foarte crud şi bine pregătit profesional, miile de civili înarmaţi credeau acelaşi lucru şi nu se punea problema ca cineva să pună la îndoială, în contextul de atunci, cele diseminate de Televiziunea Română. Populaţia era educată că acolo se spune doar adevărul, nu puteai gândi în alţi parametri. Şi acum, dacă ni s-ar inocula ideea că afară mişună teroriştii şi am ieşi pe stradă, de aici şi până la Piaţa Unirii am ”vedea” 10 astfel de indivizi. Iar când eşti convins că cineva este terorist, orice gest al lui ţi se va părea ostil.

Nu a existat nicio probă care să indice faptul că, după 22 decembrie, Securitatea, DSS, în ansamblul ei, la ordin, s-ar fi implicat în vreo activitate contrară cursului Revoluţiei, sau intereselor poporului român manifestate în direcţia răsturnării unui regim politic care devenise aberant din toate punctele de vedere. Nu există nicio probă. Iar oricine ar analiza cu bună credinţă şi în cunoştinţă de cauză ceea ce s-a întâmplat atunci, ar ajunge la aceeaşi concluzie.

Până în 22 decembrie, Securitatea, alături de celelalte forţe armate ale României, s-a comportat infracţional faţă de poporul român. Este un lucru care nu se poate tăgădui. De altfel, generalul Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii, a şi fost condamnat pentru participarea la represiunea de până în 22 decembrie, iar alături de el mulţi alţii. În cursul procesului generalului Vlad, unul dintre martorii audiaţi a fost chiar actualul şef al Asociaţiei 21 Decembrie, Teodor Mărieş, care, din câte imi aduc aminte, îşi declara convingerea conform căreia generalul Vlad a avut o activitate foarte benefică Revoluţiei şi intereselor puterii nou instaurate în România, referindu-se la ceea ce a constatat personal, pe 22 decembrie,  în interiorul CC-ului, după plecarea lui Ceauşescu. Este o declaraţie publică, dată în faţa instanţei”.

Mesajele de dezinformare propagate de Televiziunea Română au fost, în decembrie 1989, un factor determinant pentru bilanţul tragic al evenimentelor. Cum a funcţionat mecanismul de dezinformare şi ce a relevat ancheta în legătură cu responsabili precum Teodor Brateş sau Mihai Lupoi?

Teodor Brateş a fost principalul speaker al acelor zile a fost. Au fost făcute cercetări amănunţite faţă de activitatea lui Teodor Brateş şi, în cazul său, a fost dată o soluţie de clasare, soluţie confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cum s-a ajuns la o asemenea soluţie? Începând cu 22 decembrie, foarte repede, începând cu ora 14, în Televiziune s-a instalat un comandament militar, la etajul 11, comandament militar, din care făcea parte până la un moment dat şi ”Cico” Dumitrescu, în calitate de adjunct. Comandamentul s-a aflat în permanentă legătură cu Ministerul Apărării Naţionale. Toate informaţiile transmise către studioul în care se afla Teodor Brateş au fost transmise de către acel comandament.

Brateş era practic închis în acel studio, rupt de realitatea exterioară şi în situaţia de a nu putea pune la îndoială informaţiile date prin bileţele scrise de mână de o structură care se presupunea că este de bună credinţă. În rechizitoriul întocmit noi am arătat foarte clar cum a funcţionat mecanismul de dezinformare ale cărui surse se afla la etajul 11 al Televiziunii şi la Centrul de Comandă de la MapN. Generalul Stănculescu, potrivit declaraţiilor unui martor, a fost informat în legătură cu ”prostiile” care se spuneau la TVR iar reacţia lui, însoţită de un zâmbet, a fost una edificatoare: ”Lasă-i în pace!”.

În legătură cu colonelul Lupoi, care l-a anunţat pe generalul Militaru, înainte de a deveni, acesta din urmă, persoană cunoscută în economia evenimentelor din Decembrie, s-au făcut cercetări, însă nu am putut proba, în sensul celor prevăzute de lege, o apartenenţă a lui Lupoi la o anumită structură căreia să i se subordoneze. Cert este faptul că întreg comportamentul lui a fost bizar. Suspiciuni cu privire la activitatea sa în timpul Revoluţiei pot exista în mod cert dar şi dumnealui a decedat, astfel încât nu a putut fi audiat în legătură cu implicarea sa în acele momente şi cu anumite afirmaţii care s-au dovedit a fi reale. Dacă vă amintiţi, la momentul în care a anunţat că Militaru a preluat comanda armatei, Militaru nu era ministru al Apărării, dar s-a dovedit ori că domnul Lupoi era un clarvăzător, ori că ştia foarte bine ce urmează.

Cât a fost, în aceste condiţii, după 22 decembrie, Revoluţie şi cât scenariu?

În arhivele militare am reuşit să găsim anumite documente care se refereau la anumite exerciţii desfăşurate începând cu vara anului 1989, exerciţii în care se simulaseră situaţii atipice de atac asupra României.

V-ar frapa să vedeţi că scenariul acelor exerciţii s-a repetat foarte fidel în Decembrie 1989. Scenariile aplicaţiilor din vara lui 1989 făceau referire chiar la teroriştii care atacă, sabotează, otrăvesc apa, efective de scafandri care atacă navele din Marea Neagră, paraşutişti care vin pe toate căile… Cineva care cunoştea foarte bine acele manevre mi-a deschis ochii în timpul anchetei, am verificat documentele şi, într-adevăr, frapează similitudinile acelor exerciţii teoretice cu informaţiile care au fost diseminate în decembrie 1989.

Cu alte cuvinte, scenariile existau încă din vară, ele trebuiau doar puse în aplicare în decembrie. Deci capacitatea de reacţie a forţelor armate interne a fost testată cu ocazia acelor exerciţii, dar în decembrie 1989 s-a văzut cum poate reacţiona întreaga societate, într-o situaţie de neimaginat. Gândiţi-vă că Ceauşescu a pierdut puterea extremn de repede, în doar câteva ore. Întreg sistemul imaginat în decenii s-a prăbuşit în mod surprinzător, rapid şi total, astfel încât, Ceauşescu, la trei zile de la pierderea puterii, era executat într-o unitate militară aflată chiar sub coordonarea celui pe care el îl numea verbal ministru al Apărării în 22 decembrie. De altfel, chiar generalul Stănculescu a fost cel însărcinat de conducerea CFSN să se ocupe de tot ceea ce însemna procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu. Atunci când s-a plecat la Târgovişte, de la Bucureşti, în elicopter erau luate înclusiv foile de cort în care se ştia că vor fi împachetate cadavrele celor doi. Până şi plutonul de execuţie şi locul execuţiei au fost stabilit înainte de a începe aşa-zisul proces…

A coordonat, în vreun fel, URSS, de la distanţă sau direct din ”teatrele de operaţii”, evenimentele din decembrie 1989? Există certitudinea implicării unor trupe specializate, intrate în ţară în zilele Revoluţiei sau în perioada premergătoare?

 Au existat convorbiri telefonice cu URSS, acestea fiind efectuate din biroul ministrului Apărării, de la Ministerul care la acea vreme se afla în Drumul Taberei. A recunoscut-o chiar fostul preşedinte Ion Iliescu. Am mai probat, de asemenea, că s-a cerut ajutor militar URSS-ului. În acele condiţii, şi raportat la legislaţia de atunci, acea solicitare de ajutor militar reprezenta infracţiunea de trădare. Ajutorul militar al URSS a fost cerut de către un grup din care făcea parte inclusiv Ion Iliescu, alături de Silviu Brucan, generalul Nicolae Militaru şi alţii, printre care şi şeful Direcţiei Operaţii a Armatei, generalul Eftimescu în legătură cu care trebuie să fac o mică paranteză, spunând că Direcţia de Operaţii este crucială pentru orice armată,  este creierul Armatei, cum ar spune militarii nu se mişcă un soldat fără ca acea mişcare să fie coordonată de Direcţia de Operaţii. Deci s-a solicitat acest ajutor, s-a vorbit despre acest lucru inclusiv la TVR, prin anunţuri repetate, făcute de crainicul George Marinescu, iar această solicitare, care, făcută fără aprobarea Parlamentului de atunci, a Marii Adunări Naţionale, constituia infracţiunea de trădare, nu s-a cercetat niciodată în anii care au urmat iar între timp s-a prescris.

În ceea ce priveşte implicarea efectivă în evenimentele din Decembrie 1989, pe străzile din Bucureşti sau din alte oraşe ale României, a militarilor străini, aparţinând URSS sau altor state, nimeni nu a reuşit să probeze niciodată acest fapt. Acum, este adevărat că în orice ţară civilizată, acolo unde se întâmplă evenimente cu caracter revoluţionar, agenţii de informaţii ies în stradă şi monitorizează cursul evenimentelor, pentru a comunica mai departe ţărilor lor în ce direcţie se îndreaptă statul pe teritoriul căruia acţionează. Dar, pentru decembrie 1989, nu există nicio probă cu privore la implicarea directă a acestor agenţi, în sensul ca aceştia să fi tras focuri de armă, să fi provocat sau să fi generat situaţii tensionate. Acest lucru a fost confirmat şi de analizele făcute de către toate structurile militare ale României după evenimentele din decembrie.

În acelaşi timp, un lucru grav totuşi s-a petrecut. Acea solicitare de ajutor militar adresată sovieticilor nu a rămas fără răspuns. Am probat faptul că, în data de 23 decembrie, la aceeaşi oră, la cele cinci puncte de trecere a frontierei româno – sovietice s-au prezentat împuterniciţii de frontieră ai URSS care au cerut permisiunea de a intra în ţară cu o serie de efective care se aflau de partea cealaltă a graniţei, ca urmare a solicitărilor grupului de care am vorbit. Aceste lucruri sunt documentate, am discutat cu toţi aceşti împuterniciţi de la vremea respectivă, trăiesc, sunt rezervişti şi au povestit la unison, în mod cât se poate de clar şi de coerent, faptul că sovieticii au venit pe partea cealaltă a Prutului cu o tehnică ce nu a fost la vedere dar a fost anunţată: ”Avem în spate efectivele de… (inclusiv de blindate) şi vrem să intrăm pentru că am fost chemaţi!”. De la cele 5 puncte de frontieră, pe linie ierarhică, s-a comunicat în ţară la comandamentul de grăniceri situaţia de fapt, de acolo s-a luat legătura cu generalul Guşă, care pentru sovietici reprezenta la momentul acela şeful Armatei, întrucât Militaru era numit fără a exista un decret oficial în acest sens. Generalul Guşă a dat ordin ca niciun fel de militar străin să nu pătrundă în România iar dacă totuşi sovieticii o vor face,  atunci să se deschidă foc împotriva acestora cu toată tehnica din dotare. Deci generalul Guşă a avut un comportament extraordinar la acea vreme. Dacă nu ar fi fost atât de ferm în ceea ce priveşte poziţia Armatei în acel moment, nu ştiu cum s-ar fi scris istoria Revoluţiei şi, ulterior, a noastră. Ar fi fost repercusiuni până în prezent…

Cum s-au comportat, în faţa organelor de anchetă, Ion Iliescu, fostul preşedinte al României, ex-vicepremierul Gelu Voican Voiculescu şi general Iosif Rus, fostul şef al Aviaţiei Militare? 

Fostul preşedinte Ion Iliescu, dar şi avocatul lui, s-au comportat exemplar, foarte decent, asta deşi Ion Iliescu nu a dorit să dea vreo declaraţie. La fel au făcut-o şi Iosif Rus şi avocatul dumnealui, generalul având o conduită onorabilă, specifică unui militar cu funcţie înaltă. La fel şi Gelu Voican – Voiculescu în general, am avut discuţii foarte interesante cu dumnealui, cu o singură excepţie, la momentul la care a avut o ieşire nervoasă, dar care poate fi de înţeles pentru o persoană aflată în poziţia sa. Oricum, faţă de acea ieşire şi-a prezentat ulterior scuze, a fost totul în regulă, nu s-a pus problema să escaladăm acel moment în care, într-adevăr, s-a arătat nemulţumit pentru faptul că este supus unei anchete penale pentru conduita din 1989.

La rândul său, până la data decesului, Emil Cico Dumitrescu a avut o atitudine într-un fel ”şmecherească”, în sensul în care, deşi era pus în faţa imaginilor filmate care îl reprezentau, nega posibilitatea ca respectiva persoană să fie chiar el. Spunea pur şi simplu ”Acesta nu sunt eu!”, deşi lucrurile erau evidente şi oricum nu îl ajuta cu nimic să afirme că persoana filmată,  care în mod evident era una şi aceeaşi cu cea care se afla în faţa procurorilor, îi era cu desăvârşire străină. Dacă ar fi trăit, în mod cert ar fi fost trimis în judecată împreună cu ceilalţi trei inculpaţi la momentul respectiv.

Vă reproşaţi ceva în legătură cu cercetările în acest dosar?

Infracţiunea de crimă împotriva umanităţii nu este o încadrare simplă, iar noi nu am avut de gând să trimitem în judecată persoane în legătură cu care să avem dubii. Am mers numai pe certitudine, nu am vrut să trimitem în faţa judecătorilor pe oricine şi cu orice preţ, doar că ar fi sunat bine pentru unii. Ancheta a fost făcută în mod onest, însă, având în vedere conjunctura specială, extraordinar de complexă, care a fost cercetată în dosarul referitor la Revoluţie, dacă s-a cerut un rechizitoriu perfect atunci da, sunt culpabil, pentru că nu am reuşit să produc un rechizitoriu care să acopere tot ce s-a întâmplat la Revoluţie. Dar în acelaşi timp spun că, după 30 de ani, în contextul despre care am vorbit, nu cred că cineva ar fi putut livra un act de acuzare mai cuprinzător, care să acopere toată problematica Revoluţiei. A fost o Revoluţie în care, repet, s-au tras 12 milioane de cartuşe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *