Skip to content
Opinii

4 ticăloșii în favoarea hoților care achită „prejudiciul”

Să ne fie clar: evaziunea fiscală și spălarea de bani reprezintă familia cu două mame, non-tradițională, a criminalității financiare.

Nicăieri în lume astfel de fapte, cumulat, nu scapă nepedepsite cu pușcăria și chiar cu confiscarea extinsă a averii, întrucât cei care fac evaziune (pentru care poate exista o îmblânzire a condițiilor privative de libertate cu recuperarea mult mai mult decât a prejudiciului (după cum voi argumenta) folosesc de regulă banii furați pentru alte activități ilicite, în scopul de a disimula proveninența nelegală a sumelor și fac spălare de bani: sumele furate se întorc la cei care le-au obținut inițial, sub aparență de legitimitate

,,Spălătorul’’ și ,,săgeata’’.

Un simplu om luat de pe stradă poate face bani fără bani. Iată un exemplu care presupune în mod cert spălare de bani și doar eventual evaziune fiscală. Se ia o persoană de pe stradă și este transformată în ,,săgeată’’ pentru a fi mituitor într-o afacere de corupție. I se face o firmă, i se pun la dispoziție 10 mii de Euro pentru a da mită în scopul obținerii unui contract de la stat de achiziție de calculatoare, în valoare de 100.000 de Euro. Banii de mită nu îi are și i se pun la dispoziție bani murdari, eventual de aceiași persoană care și-a traficat influența pentru a determina autoritatea publică să cumpere echipemente peste nivelul necesar.

În contractul de achiziții, și cel care cumpără, și cel care vinde știe că în realitate, contractul ar costa 50.000 de Euro. Contractul urcă la 100.000 de Euro în schimbul mitei. Din punct de vedere contabil ,,săgeata’’ are un profit brut de 50.000 de Euro, din care, după plata șpăgii către mituit, rămâne cu 40.000 de Euro. Din acești bani, prin contract de consultanță returnează cei 10.000 (sursa mitei) cu un beneficiu de încă 10 mii pentru cel care i-a pus la dispoziție banii – și traficul de infulență trebuie plătit. Splătorul de bani care este și traficantul de influență obține astfel în schimbul a 10.000 de Euro bani murdari, 20.000 de Euro bani cu aparență de legitimitate. Peste tot în lume, spălarea de bani se face în schimbul unor comisioane, care reduc suma spălată. România, țara în care spălătorul de bani și traficantul de influență sunt de multe ori aceiași persoană, spălarea de bani dublează suma.

Profitul contabil de 50.000 de Euro se dimnuează astfel cu 20.000 de Euro – banii spălați pentru sursa mitei și cu încă 10.000 de Euro bani plătiți ca mită.

Rămân pentru făptaș (,,omul de afaceri’’) ,,doar’’ 20.000 de Euro. După ce plătește 16% la întregul profit de 50 de mii (8.000 de Euro), rămâne cu un profit net obținut din infracțiuni de 12.000 de Euro.

Pentru unii ar putea fi suficient, pentru că, în lipsa apetenței procurorilor de a merge pe firul banilor și a se mulțumi din comoditate cu denunțuri sau înregistrări, nimeni nu îl mai caută dacă nu scoate pe facturi fictive această sumă din companie, , deși autoritatea achizitoare are o gaură de 50.000 de Euro, mituitul încă 10.000 de Euro, iar spălătorul și traficantul de influență își trage 20.000 de Euro.

Legea propusă de parlamentarul Cătălin Rădulescu care a trecut săptămâna aceasta de comisia juridică nu se aplică acestei infracțiuni.

Pentru că în baza acestei legi, nu se poate ajunge la ,,săgeata’’ spălătorului de bani decât dacă el este calic, consideră că 12.000 de Euro pentru o mult mai valoroasă operațiune de spălare de bani este prea puțin și merge mai departe pe lanțul infracțional, disimulând prin facturi fictive cheltuieli de 50.000 de Euro nereale, astfel încât să nu plătească impozitul de 8.000 de Euro și pentru a-și majora beneficiul obținut din infracțiuni de la 12.000 la 20.000 de Euro. Unii o fac, alții nu.

Cei care o fac, sub condiția de a fi prinși, în cazul proiectului de lege în discuție, pot returna cei 8.000 de euro și ceva penalități, rămânând cu cei 12.000 de Euro, bani curați, proveniți din infracțiuni.

Săgețile sunt cele favorizatede legea deputatului Rădulescu în scopul protejării spălătorilor de bani și traficanților de influență – sursa mitei și de multe ori cei care influențează achizițiile publice pentru cumpărarea unor bunuri și servicii nenecesare: spre exemplu achiziționarea de către autorități publice a unuor bunuri nenecesare sau a unor servicii de asistență juridică și reprezentare, deși au proprii departamente juridice – servicii realmente nenecesare dar care sunt în fapt operațiuni de cumpărare de trafic de influență în instanțe. Prin protejarea unor infractori mai mici, legea lui Rădulescu încearcă să exonereze de răspundere marii infractori.

 Se încearcă la nivel public să se motiveze că legea se aplică celor care au făcut ,,din greașeală’’ evaziune. Este fals.

Pentru cei care nu au declarat venituri, intenționat sau din greșeală și numai sub un anumit prag, spre exemplu un prag de 5.000 de Euro, ar putea exista modalități de recalculare a impozitelor și să nici să nu se pună problema evaziunii, dacă diferența de impozit ar fi achitată într-un timp foarte scurt după începerea urmăririi penale in-rem. Dar legea deputatului Rădulescu nu are prag. Aceasta este prima mare ticăloșie. Unii care iau o șpagă de 25 de milioane de Euro pentru un contract de un miliard (vezi cazul CFR – unde valoarea inițială a contractului era de 600 de milioane de Euro), sunt la fel de ,,amnistiați’’ ca și aceia care uită sau nu declară venituri de sub 5.000 de Euro.

A doua mare ticăloșie este faptul că inclusiv după ce sunt prinși, documentați, judecați și condamnați, dacă se restituie prejudiciul, cu o penalitate de doar 20%, respectivii scapă de pușcărie. Eventuala clemență, și asta numai sub un anumit prag foarte redus, ar trebui să funcționeze doar pentru o perioadă limitată, așa cum fundamentam, spre exemplu 30 de zile de la deschiderea dosarului penal in rem.

Altfel, cel care fură bani, are 1000 de șanse să scape pe parcursul cercetării, și dacă își pierde și ultima șansă și este condamnat, să dea banii înapoi cu o ,,penalitate’’ de 20%. De aceea este o lege în favoarea infractorilor. În cazul reliefat de mine, dacă ,,săgeata’’ ar returna 8.000 de Euro, tot rămâne cu fructul infracțiunii de 12.000 de Euro, iar spălătorii de bani și traficanții de influență– neatinși.

13 ani de la comiterea faptelor până la condamnare cu suspendare 2 ani

Dau un exemplu recent, de finalizare a judecății, pentru evaziune fiscală, de pe site-ul DNA: În 21 septembrie 2018, Curtea de Apel Galați a dat o sentință definitivă, de doi ani de închisoare cu suspendare pentru o săgeată.

În urmă cu 8 ani (în 2 iunie 2010), săgeata a fost trimisă în judecată împreună cu 2 funcționari publici pentru că au furat TVA de la stat de 2,5 milioane de lei (facturi fictive). Procesul a durat 8 ani. Faptele au fost comise în urmă cu 13 ani. La final, ce a riscat săgeata pentru furtul a 2,5 milioane de Euro împreună cu cei 2? Doi ani cu suspendare și nimic de spălare de bani.

În cazul în care legea lui Rădulescu ar intra în vigoare, în cazul descris de mine în articol, condmnații ar fi iertați și ar da înapoi suma respectivă, care este doar o parte a infracțiunii, după 13 ani, cu o penalitate de 20% și doar numai dacă ar fi prinși, în condițiile în care oricum prin condamnare suma se recuperează.

În condițiile în care durează 13 ani și numai în cazul în care ești descoperit ca să dai prejudiciul înapoi, legea lui Rădulescu ar favoriza marile tunuri sub sloganul: să furăm de la bugetul de stat cu milioanele, și numai și numai dacă suntem prinși, să le dăm înapoi.

Hazardul moral și protejarea adevăraților infractori este cea mai mare ticăloșie a acestei legi. Dacă se recuperează ,,prejudiciul’’, se oferă pretextul pe care oricum mulți (dar nu toți) procurori îl caută, de a proteja adevărații infractori și de a nu merge pe firul banilor.

Eu opinez că pentru astfel de infracțiuni ar trebui să se aplice un singur principiu: confiscarea extinsă – ai făcut evaziune, consider că toate sumele pe care le ai provin din evaziune și ți le consfisc. Sigur, dacă sechestrul funcționează în mod efectiv și nu ca la doamna Elena Udrea, pe care procurorii DNA aproape că au invitat-o să își valorifice o parte din activele răamse sub sechestru (de ce nu au pus problema confiscării extinse?), astfel încât să aibă bani de Costa Rica atunci când va fugi ca să nu execute pedeapsa și să nu dea banii înapoi.

A patra ticăloșie a legii: ,,și la alții se dau amnistii’’.

Așa este și la alții se dau amnistii. Dar nu pentru infracțiuni în concurență cu spălarea de bani și nu așa. Dau celebrul exemplu al tenismenului Boris Becker:

Boris Becker a fost găsit vinovat de evaziune fiscală de către justiția germană, după ce a pretins că locuiește în Monte Carlo (când de fapt locuia permanent în Munchen), doar pentru a plăti taxe mai mici. Becker a pledat vinovat pentru evaziune fiscală de 1,7 milioane de Euro, a luat o pedeapsă de doi ani de închisoare cu suspendare, a trebuit să plătească o amendă de 500.000 de Euro și costul integral al procesului său. Deși a fost cercetat pentru evaziune de ,,doar” 1,7 milioane de Euro, în final Becker a plătit statului german 6 milioane de Euro înainte de a fi audiat, sumă despre care judecătorul a spus că ,,include plăți în contul anilor pentru care investigațiile financiare încă nu au ajuns la un rezultat”.

Pe legea lui Rădulescu de care Eugen Teodorvici nu se disociază, Boris Becker ar fi plătit 2,04 milioane de Euro și ar fi scăpat de orice fel de condamnare. Ar fi rămas cu încă 4 milioane de Euro proveniți din evaziune fiscală.

Pe legea germană, Boris Becker a dat 6,5 milioane de Euro, pentru sume pe care fiscul german nu apucase încă să le investigheze (investigând doar fraude de 1,7 milioane de Euro) și înainte de a fi audiat. Adică, dacă ai fost prins, ai o penalitate de 400%, respectiv de 20 de ori mai mare decât ar vrea Răduleștii.

Iar Boris Becker a făcut bani din ceva concret: tenis. Nu se pune problema de servicii fictive, spălare de bani sau trafic de influență. Nu se pune problema să fi fost vreo autoritate de stat și să fi ,,cumpărat’’ servicii de asistență juridică nenecesare. Nu se pune problema de traficarea influenței la procurori și judecători.

Și nu se pune nici problema să fi multiplicat sau să dea aparență de legitimitate unor sume provenite din șpăgi din privatizări sau din alte contracte cu statul.

În aceste condiții, Becker tot a luat condamnare cu suspendare, iar la următoarea infracțiune (care nu cred că va mai exista după ce a plătit de 4 ori mai mult decât suma investigată), suspendarea se transformă în pușcărie.

Acesta ar putea fi un model de ,,iertare’’ prin care nu numai că se recuperează banii proveniți din infracțiuni iar autorii nu sunt nicicum iertați, dar se cvadruplează sumele încasate la buget față de ce cele efectiv furate. Și infractorii nu scapă pedepsiți cu ,,20% din sumă’’, și asta doar dacă vreodată sunt prinși.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *