La 20 iulie, s-au împlinit 90 de ani de la adoptarea Convenției de la Montreux, cea care a adus din nou controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele Turciei, după un scurt interval din 1923, la prăbușirea Imperiului Otoman și nașterea Republicii Turce când administrarea a aparținut unei Comisii Internaționale. Documentul este piatra de căpătâi a politicii de securitate a Turciei în regiune și rămâne principalul document în gestionarea statutului Mării Negre și a trecerii prin strâmtori, în condițiile funcționării UNCLOS, Convenția Națiunilor Unite pentru Dreptul Mării, neratificată de Turcia și care prevede menținerea statutului stability de vechile tratate împreună cu libera circulație comercială. Războiul de agresiune a Rusiei în Ucraina a reașezat echilibrele în Marea Neagră, tot așa cum perspectiva noii arhitecturi de securitate în Flancul Estic și statele din linia întâi reașează rolul actorilor puteri mijlocii și minore în regiune, inclusiv crescând rolul României proportional cu nevoile sale de securitate, scrie Iulian Chifu pentru Calea Europeană.
De la Petru cel Mare și Ecaterina a II-a provin cele mai importante elemente strategice ale Rusiei – nevoia de spațiu și adâncime strategică, sfera de influență și ieșirile la mările calde, cu precădere la Marea Neagră și de acolo la Marea Mediterană, pentru accesul la comerțul global. Rusia a privit întotdeauna cu interes și dorință nestăvilită preluarea controlului strâmtorilor către Mediterana. În secolul al XVIII-lea, ambiția de a controla strâmtorile – nu numai Crimeea și, în consecință, Marea Neagră în întregimea sa – a dus la numeroase ciocniri și războaie, în primul rând ruso-turce. Prioritatea occidentalilor implicați în regiune a fost să mențină strâmtorile deschise, de unde soluția din 1923, după prăbușirea Imperiului Otoman, a punerii strâmtorilor sub controlul unei comisii internaționale prin Tratatul de la Lausanne.
Numai că renașterea Republicii Turce a lui Atatürk a adus controlul în mâinile Turciei prin Convenția de la Montreux, în 1936, din nevoia egală a Uniunii Sovietice și a Marii Britanii de a angaja cât mai îndeaproape Turcia, în perspectiva celui de-al Doilea Război Mondial. Prin Montreux, statele litorale dobândeau avantaje majore, o altă formulă atractivă care a dus la susținerea sa. În plus, se înregistra libera circulație comercială prin strâmtori, iar navele militare ale statelor nelitorale erau controlate ca interval de timp de staționare în interiorul Mării Negre, 21 de zile, și tonaj pentru a intra prin strâmtori. Convenția îi recunoștea Turciei statutul informal de gardian al strâmtorilor și îi conferea dreptul de a controla pe deplin traficul, odată ce acesta trecea prin inima Istanbulului, cu cel mai îngust punct, cu o lățime de doar 700 de metri. În plus, prevederile permiteau ca, în cazul oricărei percepții subiective de amenințare sau al perspectivei declanșării unui război în Marea Neagră, Turcia să închidă strâmtoarea.
Perspectiva „lacului rusesc” nu s-a încheiat, însă, cu controlul turc al strâmtorilor, ci a revenit în timpul Războiului Rece, atunci când Stalin a susținut că „Tratatul de la Montreux este situația în care Turcia are mâna în jurul gâtului Rusiei” și a cerut schimbarea regimului strâmtorilor. Această presiune și amenințarea asociată au făcut ca, încă din 1952, Turcia să devină membru al NATO. Și, dacă menținerea controlului strâmtorilor a devenit un atu pentru Ankara în rivalitatea cu Rusia, în perioada sovietică și puțin după acest moment, menținerea URSS și a țărilor Tratatului de la Varșovia în cea mai mare parte a coastelor litorale ale Mării Negre a menținut imaginea că Marea Neagră este un lac rusesc, cu controlul real la Moscova, îngrădit, e adevărat, de ieșirea prin strâmtori, dar care era garantată pentru navele comerciale. Formularea a putut fi regăsită la președintele României, Traian Băsescu, în 2005, pentru a desemna raportul de putere și dominația Rusiei în arealul Mării Negre de la acea oră.
Citește mai mult AICI.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
