Coaliția de guvernare se află zilele acestea pe nisipuri mișcătoare. Neînțelegerile par să crească de la o zi la alta și, în ciuda încercărilor de a menține lucrurile pe același făgaș, nu ar fi exclus să asistăm la o rupere a alianței PSD – PNL în preajma alegerilor prezidențiale și parlamentare din acest an. Nu ar fi prima dată când lucrurile ar lua o astfel de turnură. În istoria recentă a României au existat mai multe cazuri similare, unul care a inclus exact alianța PNL – PSD, cunoscută atunci ca USL. Iată care sunt exemplele.
Cazul CDR
Convenția Democrată Română (CDR) a reprezentat una dintre cele mai importante alianțe politice din istoria postdecembristă a României, având un rol central în înlăturarea dominației FSN și aducerea la putere a forțelor de centru-dreapta. Totuși, în preajma alegerilor din 2000, coaliția s-a destrămat din cauza unor conflicte interne și a problemelor de guvernare, contribuind la un dezastru electoral pentru partidele componente.
CDR a fost fondată în 1991 ca o alianță electorală și politică între mai multe partide de centru-dreapta, printre care PNȚCD (Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat), PNL (Partidul Național Liberal), PER (Partidul Ecologist Român) și alte formațiuni mai mici. Scopul principal al alianței era de a oferi o alternativă politică la FSN (Frontul Salvării Naționale), care domina scena politică românească după Revoluția din 1989.
În alegerile parlamentare din 1996, CDR, în alianță cu Partidul Democrat (PD) și UDMR, a reușit să câștige majoritatea și să formeze un guvern condus de Emil Constantinescu, candidatul CDR la președinție. Aceasta a fost prima alternanță la putere în România postdecembristă și un moment de speranță pentru forțele democratice.
Încă de la început, guvernarea CDR a fost marcată de dificultăți. Guvernul, condus inițial de Victor Ciorbea, s-a confruntat cu provocări economice majore, inclusiv cu necesitatea unor reforme dureroase într-o economie aflată în tranziție. Aceste reforme, deși necesare, au fost nepopulare și au generat nemulțumiri în rândul populației.
Pe lângă dificultățile economice, au apărut și tensiuni interne între partidele componente ale CDR. Divergențele de viziune și de strategie între PNȚCD și PNL, dar și între liderii acestor partide, au început să se adâncească. PNL, de exemplu, a fost nemulțumit de influența dominantă a PNȚCD în cadrul guvernului și a coaliției.
În 1998, aceste tensiuni au dus la demisia premierului Victor Ciorbea, care a fost înlocuit de Radu Vasile, dar nici acesta nu a reușit să stabilizeze guvernarea. În 1999, Radu Vasile a fost și el înlocuit, iar guvernul a fost preluat de Mugur Isărescu, un tehnocrat. Aceste schimbări succesive de guvern au creat o imagine de instabilitate și ineficiență.
Pe fondul acestor dificultăți, în preajma alegerilor din 2000, coeziunea CDR s-a deteriorat complet. PNL a decis să părăsească alianța, nemulțumit de colaborarea cu PNȚCD și de gestionarea guvernării. Această plecare a marcat începutul sfârșitului pentru CDR, care a devenit din ce în ce mai fragmentată.
Alte partide mai mici, precum PER și Partidul Alianței Civice (PAC), au urmat exemplul PNL și s-au distanțat de CDR, preferând să candideze independent sau să formeze alte alianțe. În aceste condiții, PNȚCD a rămas practic singurul partid important care a continuat să susțină CDR, dar fără sprijinul altor formațiuni majore, alianța era deja o umbră a ceea ce fusese în 1996.
Rezultatele alegerilor din 2000 au fost dezastruoase pentru CDR și partidele sale componente. PNȚCD, odată pilonul central al alianței, nu a reușit să treacă pragul electoral de 5% și, în consecință, nu a intrat în Parlament. Aceasta a fost o lovitură devastatoare pentru partid și pentru întreaga alianță.
Cazul USL
Uniunea Social-Liberală (USL) a fost una dintre cele mai puternice și ambițioase alianțe politice din istoria recentă a României. Formată în 2011, USL a unit forțele Partidului Social Democrat (PSD) și Partidului Național Liberal (PNL), alături de alte partide mai mici, într-un efort de a înlătura de la putere coaliția condusă de Partidul Democrat Liberal (PDL). Cu toate acestea, în preajma alegerilor prezidențiale din 2014, USL s-a destrămat, afectată de conflicte interne și ambiții politice divergente.
USL a fost creată în februarie 2011, ca o alianță între PSD, condus de Victor Ponta, și PNL, sub conducerea lui Crin Antonescu. Obiectivul principal al USL era înlăturarea de la putere a regimului condus de PDL și președintele Traian Băsescu, care era perceput ca autoritar și responsabil pentru măsurile de austeritate severe adoptate în timpul crizei economice.
Alianța a reușit să-și atingă scopul în 2012, când USL a câștigat alegerile locale și parlamentare cu o majoritate covârșitoare, iar Victor Ponta a devenit prim-ministru.
Deși inițial părea că USL funcționează bine, tensiunile au început să apară relativ repede. Divergențele dintre PSD și PNL s-au accentuat pe măsură ce ambițiile politice ale liderilor celor două partide au devenit din ce în ce mai evidente. Un punct major de dispută a fost controlul asupra unor instituții-cheie ale statului, dar și diferențele de viziune asupra guvernării.
Un alt aspect important a fost legat de poziția de candidat al USL pentru alegerile prezidențiale din 2014. Crin Antonescu era considerat, conform acordului inițial dintre PSD și PNL, candidatul USL pentru președinție. Totuși, pe măsură ce popularitatea lui Victor Ponta creștea, au apărut speculații că PSD ar putea avea propriul candidat la alegerile prezidențiale, ceea ce a generat tensiuni între cele două partide.
În februarie 2014, criza internă a USL a atins punctul culminant. Conflictul dintre cele două partide s-a concentrat pe numirea procurorilor în funcțiile-cheie ale justiției, dar și pe proiectul de reorganizare a guvernului. PNL a solicitat schimbarea unor miniștri și includerea unor membri PNL în posturi-cheie, dar PSD a refuzat să accepte aceste propuneri în totalitate.
La 25 februarie 2014, PNL a anunțat oficial că se retrage din guvern și, implicit, din Uniunea Social-Liberală. Crin Antonescu a declarat că PSD nu a respectat acordurile inițiale și a acuzat partenerii de coaliție că încearcă să acapareze întreaga putere. Astfel, USL s-a destrămat, iar guvernul Ponta a continuat să funcționeze, dar fără sprijinul PNL, devenind un guvern minoritar până la formarea unei noi majorități parlamentare cu alte partide.
Destrămarea USL a schimbat complet dinamica politică înainte de alegerile prezidențiale din 2014. Crin Antonescu a pierdut susținerea unei părți semnificative a electoratului liberal și, confruntat cu scăderea popularității sale, a decis să nu mai candideze la alegerile prezidențiale. PNL s-a reorientat rapid și a format Alianța Creștin-Liberală (ACL) cu PDL, susținându-l pe Klaus Iohannis, noul lider al PNL, ca candidat la președinție.
De cealaltă parte, PSD a decis să-l propună pe Victor Ponta drept candidat la alegerile prezidențiale, într-o mutare care a subliniat definitiv ruptura dintre cele două foste partide partenere. În ciuda destrămării USL, Victor Ponta a intrat în alegeri ca favorit, având un sprijin semnificativ din partea electoratului de stânga.
Cu toate acestea, campania electorală a fost marcată de controverse, iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014, Klaus Iohannis a reușit să câștige în mod surprinzător, înfrângându-l pe Victor Ponta. Această victorie a fost văzută ca o reacție împotriva dominației PSD și a fostelor practici politice asociate cu guvernarea Ponta.
Cele două cazuri, și mai ales cel al USL arată similarități cu situația din prezent. Coaliția PSD – PNL a plecat cu promisiuni mari, dar apoi, pe măsură ce alegerile s-au apropiat a început să se clatine. Ca și în cazul USL, un punct de divergență timpuriu l-a reprezentat nominalizarea candidatului comun la alegerile prezidențiale. Ca și atunci, cele două partide au decis în final să meargă cu proprii candidați. Rămâne de văzut dacă și alianța PSD – PNL va suferi o ruptură în preajma alegerilor de anul acesta, repetând scenariul CDR și USL.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
