Potrivit ultimului sondaj privind intenția de vot la alegerile prezidențiale din România, avem mai mulți candidați care au scoruri sub 5%: Cristian Diaconescu (independent) 4,7%, iar Kelemen Hunor (UDMR) – 3,7%. Pentru Cristian Terheș (Partidul Național Conservator Român) ar vota 1,9%, iar Ana Birchall (independent) ar obține 0,7%.
În acest context merită să ne întrebăm de ce unii candidați aleg să se înscrie în cursă, chiar dacă nu au nici o șansă la victorie? În realitate însă candidatura la alegerile prezidențiale, chiar și fără șanse reale de a câștiga, reprezintă pentru unii politicieni o oportunitate unică de a-și consolida notorietatea și imaginea politică. Pentru aceștia, alegerile nu sunt doar o competiție pentru funcția supremă în stat, ci și un instrument strategic pentru a se face cunoscuți unui public mai larg sau pentru a-și întări poziția într-un anumit segment al electoratului.
Motivațiile candidaților fără șanse la prezidențiale
Candidatura la alegerile prezidențiale, chiar și fără șanse reale de a câștiga, reprezintă pentru unii politicieni o oportunitate unică de a-și consolida notorietatea și imaginea politică. Pentru aceștia, alegerile nu sunt doar o competiție pentru funcția supremă în stat, ci și un instrument strategic pentru a se face cunoscuți unui public mai larg sau pentru a-și întări poziția într-un anumit segment al electoratului.
Un candidat care decide să intre în cursa prezidențială beneficiază de o platformă masivă de expunere mediatică. În perioada campaniei, televiziunile, radiourile, presa online și rețelele de socializare acordă o atenție sporită fiecărui candidat. Chiar și cei care nu sunt favoriți primesc spațiu pentru a-și expune viziunea politică și pentru a-și face cunoscut numele.
Spre exemplu, Cristian Terheș, membru al Partidului Național Conservator Român și europarlamentar, este relativ necunoscut în rândul electoratului de masă din România, mai ales celor care nu sunt familiarizați cu politica europeană. Prin candidatura sa, Terheș își asigură un loc în dezbaterile publice și în media națională, devenind astfel mai cunoscut. Chiar dacă nu câștigă, numele său devine asociat cu un anumit curent politic și cu anumite idei, ceea ce îl poate ajuta pe viitor în cariera sa politică.
Candidații care reprezintă anumite comunități etnice sau grupuri socio-politice mai restrânse pot folosi alegerile prezidențiale pentru a-și întări poziția de lideri ai acelor grupuri. Kelemen Hunor, liderul UDMR, deși nu are șanse reale de a câștiga președinția României, folosește această platformă pentru a reafirma rolul său de reprezentant al comunității maghiare din România. Prezența sa în cursa electorală are scopul de a mobiliza electoratul fidel al UDMR. În cazul lui Kelemen Hunor, candidatura nu este despre câștigarea voturilor la nivel național, ci despre consolidarea poziției de lider în fața electoratului maghiar, ceea ce îi oferă un capital politic important în negocierile ulterioare, fie în cadrul parlamentului, fie în coalițiile guvernamentale.
Pentru politicieni care au avut funcții importante în trecut, dar care nu mai dețin acum poziții de putere, candidatura la președinție este o modalitate de a-și reafirma relevanța. Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe și fost lider al Partidului Mișcarea Populară, candidează ca independent, iar această mișcare poate fi văzută ca un efort de a-și relansa cariera politică și de a-și reconstrui imaginea de om de stat. Deși nu are susținerea unei mașinării de partid puternice, el poate folosi candidatura pentru a se repoziționa în conștiința publicului ca expert în politica externă și ca lider capabil să adreseze problemele legate de securitatea națională și relațiile internaționale. Pentru Diaconescu, campania este o oportunitate de a rămâne relevant în discuțiile publice și de a-și consolida imaginea ca politician cu experiență și competențe în domenii esențiale pentru statul român. Acest lucru îi poate oferi avantaje în viitoare negocieri politice sau colaborări.
Candidatura poate fi privită și ca un exercițiu pentru a testa reacția publicului la un anumit set de idei sau politici. Un candidat care nu are șanse de câștig, dar care își dorește să își măsoare popularitatea și capacitatea de a atrage atenția, poate folosi această ocazie pentru a înțelege mai bine cum este perceput de electorat. Alegerile prezidențiale sunt o platformă importantă pentru sondarea opiniei publice, iar rezultatele obținute, chiar dacă modeste, oferă informații valoroase pentru viitoare campanii sau strategii politice.
Ana Birchall, fost ministru al Justiției, este un exemplu în acest sens. Deși sondajele îi indică o susținere foarte mică (0,7%), candidatura îi oferă posibilitatea de a testa cum este percepută de public în calitate de independent, fără susținerea unui partid. De asemenea, îi permite să atragă atenția asupra unor teme care o preocupă, cum ar fi reforma justiției și statul de drept. Deși nu va câștiga, această expunere îi poate aduce susținători care să o sprijine în alte demersuri politice.
Așadar, candidații cu șanse reduse pot folosi campania pentru a influența indirect programul și politicile viitorului președinte sau guvern. Aceștia aduc în prim-plan idei și politici care pot deveni ulterior parte din platformele candidaților principali, mai ales dacă reușesc să câștige sprijin din partea unui segment semnificativ de alegători. Chiar dacă nu câștigă, acești candidați pot obține capital politic semnificativ.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
