Firul de mătase al vieții lui Eminescu s-a rupt în noaptea de 14 spre 15 iunie 1889, la sanatoriul Caritas din București. Poetul s-a încredințat neuitării, iar opera a lăsat-o judecăților prețuitoare ale poporului.
Nimeni dintre rude, nici unul dintre rarii prieteni de-atunci, nici un medic sau gardian n-a asistat la ultima-i clipă din zori, astfel că nici un martor nu s-a smerit peste chinuitul trup în care inima își încheia bătaia.
Mihai Eminescu a murit de sifilis, la vârsta de 39 de ani. Dovezile sunt incontestabile. Sfârșitul i-a fost grăbit, însă, și de injecțiile cu mercur care i-au fost administrate în ultima perioadă a vieții.
Fusese internat 3 februarie 1889, la ospiciul Mărcuța, din București. Dar direcțiunea spitalului a sesizat Parchetul București că nu-l poate ține pe săracul Eminescu, “pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât bolnavii a căror întreținere este plătită de Primăria Capitalei”.
Dar presiunea opiniei publice, care se interesa tot mai insistent de soarta genialului poet, a făcut ca prim-procurorul Mavrus să ceară o comisie, formată din dr. Suțu și Petrescu, în privința stării mintale a lui Eminescu.
De asemenea, președintele Secției a II-a tribunalului Ilfov a dispus ca pensia poetului să fie vărsată Sanatoriului Caritas, acolo unde îl va și muta, numindu-l pe Eminescu un “bolnav veșnic distrat”.
La numai o lună, este vizitat de bunul său prieten, Alexandru Vlahuță. Acesta își amintește că poetul avea obrajii palizi și căzuți, glasul tărăgănat și somnoros. Avea aerul unui om ostenit din cale-afară.
I-a spus pe un ton important despre un plan de reorganizare socială, o lucrare monumentală care îi dădea insomnii și dureri de cap ucigașe.
Citește mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
