Cazul furtului pieselor din tezaurul dacic arată, dincolo de greșelile autorităților olandeze însărcinate cu paza acestuia, o reacție slabă a autorităților din țară. Ministrul Culturii și directorul muzeului pasează responsabilitatea de la unul la altul. Totodată, am asistat și la gafe din partea autorităților române care au dat publicității documente confidențiale cu privire la valoarea obiectelor de artă.
România, o țară cu un patrimoniu cultural impresionant și o istorie bogată, ar trebui să fie un exemplu de promovare și conservare a culturii. Cu toate acestea, din păcate, bilanțul ultimelor decenii arată o imagine dezamăgitoare a performanțelor miniștrilor Culturii.
Unul dintre cele mai mari obstacole în dezvoltarea culturală a României este instabilitatea politicienilor care au condus Ministerul Culturii. Între 2004 și 2024, România a avut peste 15 miniștri ai Culturii, ceea ce se traduce într-o medie de mai puțin de doi ani pentru fiecare mandat. Această fluctuație ridicată a creat o lipsă de continuitate în proiectele strategice, multe dintre ele fiind abandonate sau complet uitate odată cu schimbarea titularilor de portofoliu.
De-a lungul anilor, o serie de nume au trecut prin fruntea Ministerului Culturii. Fiecare a venit cu promisiuni ambițioase, dar rezultatele palpabile au fost rare.
20 de ani de realizări modeste
Adrian Iorgulescu (2005-2008), unul dintre cei mai longevivi miniștri ai Culturii, a încercat să promoveze cultura printr-un program național de reabilitare a monumentelor istorice. Deși programul a fost bine-intenționat, implementarea sa a fost afectată de fonduri insuficiente și birocrație. De exemplu, doar o mică parte dintre clădirile vizate au fost efectiv restaurate în perioada mandatului său. În plus, proiectele sale au fost criticate pentru lipsa unei viziuni integrate privind protecția patrimoniului cultural.
Theodor Paleologu (2008-2009) a fost cunoscut pentru discursurile sale erudite și pentru eforturile de a moderniza instituțiile culturale. Totuși, mandatul său a fost prea scurt pentru a aduce schimbări semnificative. A încercat să promoveze educația culturală și dialogul între generații, dar inițiativele sale nu au avut susținerea politică necesară pentru a fi implementate pe scară largă.
Kelemen Hunor a ocupat portofoliul culturii în mai multe rânduri (2010-2012, 2014-2015). Mandatele sale s-au concentrat pe sprijinirea minorităților naționale și a diversității culturale. De asemenea, a fost un susținător al reabilitării unor clădiri de patrimoniu, dar ritmul lent al lucrărilor a limitat impactul acestor inițiative. Printre reușitele sale, se numără consolidarea relațiilor culturale internaționale, dar acestea nu au produs efecte concrete în peisajul cultural intern. De asemenea, a fost implicat în proiecte de protecție a patrimoniului rural, însă multe dintre acestea au rămas în stadiul de propuneri.
Daniel Barbu (2012-2013) a avut un mandat marcat de controverse. Acesta a fost criticat pentru subfinanțarea culturii și lipsa de inițiative majore. A devenit celebru pentru comparația în care a sugerat că fondurile pentru prevenirea HIV/SIDA ar fi mai mari decât cele alocate culturii. Această declarație a stârnit indignare, ilustrând percepția că Ministerul Culturii era un actor marginal în politicile guvernamentale. Mandatul său a fost caracterizat de o relație tensionată cu sectorul artistic, iar multe dintre inițiativele sale au fost considerate insuficiente.
Ionuț Vulpescu (2014-2015, 2017) a fost un susținător vocal al nevoii de creștere a bugetului pentru cultură și al promovării literaturii românești. În timpul mandatului său, a fost lansat un program pentru restaurarea unor muzee și teatre, dar multe dintre aceste inițiative nu au fost finalizate. A încercat să introducă o strategie pe termen lung pentru cultură, dar schimbările frecvente de guvern au blocat implementarea acesteia.
Corina Șuteu (2016), cu o experiență vastă în sectorul cultural, a avut unul dintre cele mai scurte mandate. În această perioadă, a reușit să finalizeze dosarul pentru includerea „Ansamblului Brâncuși” din Târgu Jiu pe lista tentativă UNESCO. Cu toate acestea, mandatul său a fost prea scurt pentru a implementa reforme mai ample, iar proiectele sale au fost abandonate după plecarea din funcție.
Corina Țârlea (2017-2018) s-a concentrat pe promovarea turismului cultural și a României ca destinație pentru evenimente artistice internaționale. Deși intențiile au fost bune, resursele financiare limitate au făcut ca multe dintre aceste inițiative să rămână doar la stadiul de proiecte. A susținut organizarea unor evenimente culturale internaționale, dar impactul acestora asupra publicului local a fost modest.
Bogdan Gheorghiu (2019-2021) a condus Ministerul Culturii într-o perioadă dificilă, marcată de pandemie. A prioritizat digitalizarea instituțiilor culturale și a sprijinit sectorul creativ afectat de restricții. Cu toate acestea, lipsa fondurilor și criza sanitară au limitat considerabil posibilitățile de implementare a proiectelor.
Lucian Romașcanu (2021-2023) a preluat conducerea într-o perioadă de criză sanitară și economică. El a promis digitalizarea patrimoniului cultural și sprijin pentru sectorul creativ, grav afectat de pandemie. Cu toate acestea, realizările concrete au fost limitate, iar sectorul cultural continuă să se confrunte cu o subfinanțare cronică. Printre proiectele propuse, dar nefinalizate, se numără digitalizarea completă a muzeelor naționale
De ce sunt realizările modeste?
Există mai multe cauze care explică de ce miniștrii Culturii nu au reușit să producă schimbări semnificative.
Cultura a fost mereu unul dintre cele mai slab finanțate sectoare. Alocările bugetare nu au depășit 0,1-0,2% din PIB, ceea ce face imposibilă realizarea unor proiecte de anvergură. Totodată, fiecare ministru a venit cu propria viziune, fără a exista o continuitate între mandate. Nu în ultimul rând, cultura nu a fost privită ca o prioritate națională, fiind adesea marginalizată în deciziile guvernamentale.
Așadar, miniștrii Culturii din ultimii 20 de ani au fost, în mare parte, victimele unui sistem care nu prioritizează cultura. Realizările lor modeste nu pot fi puse însă exclusiv pe seama incompetenței individuale, ci reflectă o problemă mai amplă – o lipsă de viziune și de respect față de moștenirea culturală a României.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
