Indiferent cine va fi câștigătorul alegerilor prezidențiale de duminică, George Simion sau Nicușor Dan, România va păși într-o nouă eră. Dar nu una a reconcilierii. Nu una a speranței. Ci într-o eră în care rănile vor fi mai adânci ca niciodată, iar glasurile mai ascuțite, mai dure, mai îndreptate unii împotriva altora.
Când s-a mai întâmplat ca românii să se urască atât de visceral? Când am fost mai dezbinați decât acum, când ne despărțim în tabere ca la război – nu pentru idei, ci pentru apartenențe? Unii strigă „trădare” la fiecare pas al celui care gândește altfel. Alții urlă „extremism” cu ochii închiși, fără să mai asculte ce e în spatele vocilor. Între cele două lumi – doar ziduri. Nicio punte.
Președintele României, oricare va fi numele său după ziua de duminică, va primi nu o funcție, ci o cruce. O cruce grea, rece, plină de fisuri. Va trebui să devină președintele celor care l-au votat, dar mai ales al celor care l-au urât. Să vorbească pentru ambele tabere, dar mai ales să tacă atunci când ura încearcă să pună stăpânire pe tot.
Va trebui să iasă în fața unei națiuni obosite și să spună „împreună” fără să fie huiduit. Să vorbească despre România ca despre o casă, când noi suntem gata să o dărâmăm cărămidă cu cărămidă, doar ca să nu stea și vecinul în ea.
România nu a fost niciodată un model de armonie, dar azi e ceva mai mult decât dezbinare. E ură. O ură mocnită, care se transformă în furie, în dispreț, în agresivitate. Ne urâm în familie, pe rețelele sociale, în comentarii la știri, în magazine, în școli, în biserici, în trafic.
Ne-am pierdut compasiunea. Am uitat că suntem frați. Că părinții noștri au crescut cu ideea că, indiferent cât de diferiți suntem, sub steagul tricolor suntem unul.
Duminică, unul va învinge. Celălalt va pierde. Dar adevărata înfrângere nu e a lor, ci a noastră. A tuturor. Pentru că nimeni nu poate câștiga cu adevărat într-o țară în care frații se urăsc, iar vecinii nu-și mai spun „bună ziua”.
Președintele de după duminică are cea mai grea misiune dintre toți cei care au trecut prin Cotroceni: să ne mai adune, dacă se mai poate, sub același nume – România.
Dar poate fi oare unit un popor care nu vrea să se mai asculte? Poate fi împăcat un popor care plânge în tăcere și strigă în ură?
Poate. Dar numai dacă fiecare dintre noi înțelege că nu președintele ne poate iubi în locul nostru.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
