Unii lideri occidentali au salutat ideea răsturnării liderului suprem al Iranului, însă nu există nicun plan pentru ceea ce va urma dacă acest lucru se întâmplă, se arată într-o analiză The Guardian.
La summitul G7 din Canada, diferențele din Europa privind oportunitatea unei schimbări de regim în Iran nu au fost niciodată mai clare.
Președintele Franței, Emmanuel Macron, a avertizat împotriva răsturnării unui guvern „atunci când nu ai nicio idee ce urmează”. Insistând că nu are nicio simpatie pentru guvernul iranian, Macron a argumentat că poporul iranian ar trebui să-și aleagă conducătorii.
„Cea mai mare greșeală azi este să încerci, prin mijloace militare, să obții o schimbare de regim în Iran, pentru că asta va duce la haos. Crede cineva că ce s-a făcut în 2003 în Irak [împotriva lui Saddam Hussein] a fost o idee bună? Sau ce s-a făcut în Libia în deceniul următor [răsturnarea lui Muammar Gaddafi în 2011] a fost o idee bună?”, a spus Macron.
Cancelarul german Friedrich Merz este de altă părere: „Avem de-a face cu un regim terorist atât pe plan intern, cât și extern. Ar fi bine ca acest regim să se sfârșească”.
„Schimbările de regim nu au dus întotdeauna la rezultatele dorite, dar avem și exemple pozitive. În Siria, regimul Assad a fost înlăturat și de atunci există un nou guvern care încearcă să aducă pace în țară”, a mai spus Merz.
A omis, însă, să menționeze că schimbarea guvernului în Damasc a fost precedată de nouă ani de război civil – departe de un model de tranziție democratică lină.
Așa cum Tony Blair a fost avertizat de experții în Irak în 2002 – dar a ales să ignore – înlăturarea unui regim autoritar vechi declanșează forțe suprimate imprevizibile.
Cel puțin înainte de războiul din Irak, existau celule de planificare pentru „ziua de după” atât în Departamentul de Stat al SUA, cât și în Ministerul de Externe britanic – însă planificarea a fost apoi preluată de Pentagon.
În cazul Iranului – o țară cu o mare diversitate de etnii, religii, orientări politice și niveluri de venit – nu există nicio planificare occidentală pentru eventualitatea prăbușirii regimului. Deși Iranul nu este un stat artificial creat de planificatorii coloniali, frica de separatism bântuie conducerea unei țări în care perșii constituie doar 50% din populație. Aproximativ un sfert sunt azeri sau turcici (inclusiv liderul suprem, Ali Khamenei), iar restul includ baluci, kurzi, arabi și grupuri mai mici de evrei, asirieni și armeni.
Dacă s-ar produce o implozie, regimul de la Baku din Azerbaidjan sau numeroasele mișcări kurde ar putea încerca să creeze enclave etnice în interiorul Iranului. De altfel, Jerusalem Post a cerut lui Benjamin Netanyahu să adopte un Iran federalizat ca obiectiv politic, argumentând că Iranul nu poate fi reformat.
Nici în interiorul Iranului nu există un guvern organizat pregătit să preia puterea. Partidele politice sunt practic interzise, iar multe dintre cele mai bune voci sunt fie în închisoare, fie în exil, sub arest la domiciliu sau marginalizate ca avocați, artiști sau sindicaliști. Revoltele au fost reprimate fără milă.
Mișcarea Femeie, Viață, Libertate din 2022 a fost celebră pentru lipsa unei conduceri formale și a lăsat mai degrabă o moștenire culturală decât una instituțională. Implozia ulterioară a rețelei de sprijin a arătat cât de repede pot apărea diviziunile.
Identificarea unui regim succesor în Iran ar depinde și de modul în care are loc schimbarea – revoluție sau tranziție. Aceasta ar depinde de cine este considerat responsabil pentru o eventuală înfrângere militară – și cât de completă ar fi acea înfrângere. În prezent, guvernul beneficiază de un efect de „uniune națională”, promovând apărarea Iranului, nu a Republicii Islamice.
O revoluție ar presupune probabil colapsul structurii religioase unice a regimului iranian, conduse de liderul suprem, o figură clericală. Dacă liderul de 86 de ani ar fi perceput ca refuzând orice concesie în privința programului nuclear și complet rupt de realitate, ar putea fi înlăturat fie printr-o revoltă, fie printr-o acțiune din interiorul armatei.
E adevărat că mulți lideri cheie ai Gărzii Revoluționare au fost uciși. Dar ar putea exista ofițeri juniori, critici la adresa corupției și a penetrării Mossadului, care să conducă o lovitură de stat internă pentru a preveni o revoluție completă. Ar putea propune un regim mai neideologic, izolaționist – dar nu neapărat mai liberal. Un astfel de regim ar putea renunța la strategia de securitate bazată pe armate-proxy în Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, Iranul ar deveni o țară, nu o cruciadă.
Se mai crede că în cadrul armatei – unde există cea mai bună înțelegere a realității militare – unii ofițeri știu că prelungirea războiului ar duce la distrugeri evitabile. În timpul războiului cu Irakul, Iranul a suferit pierderi uriașe, dar acum se confruntă cu un război aerian pe care deja l-a pierdut.
Dacă are loc o implozie, cel care ar dori cel mai mult să revină este Reza Pahlavi, fiul exilat al ultimului monarh iranian, Mohammad Reza Pahlavi, răsturnat în Revoluția din 1979. Prințul moștenitor are notorietate și unii monarhiști în vârstă își amintesc cu nostalgie de domnia șahului. El a apărut în studiourile TV din SUA spunând că regimul este pe punctul de a se prăbuși și că el ar putea fi liderul unei tranziții democratice.
„Vedem un lider care se ascunde într-un buncăr ca un șobolan, în timp ce mulți membri de rang înalt fug din Iran. Am intervenit pentru a conduce această campanie la cererea compatrioților mei. Am un plan pentru viitorul și redresarea Iranului”, a spus acesta.
Dar există îndoieli privind înțelegerea sa reală a Iranului contemporan, o țară pe care a părăsit-o la 17 ani. Legătura sa strânsă cu guvernul israelian și mesajele sale aproape triumfaliste într-un moment în care civili nevinovați erau uciși de Israel i-au atras critici dure. Avocata pentru drepturile omului Nasrin Sotoudeh, aflată în închisoare, a declarat:
„Trebuie să apărăm pământul Iranului – nu greșelile conducătorilor săi”.
Circulă zvonuri despre un guvern de urgență, cu posibila implicare a fostului președinte Hassan Rouhani și a fostului ministru de externe Javad Zarif, poate alături de fostul președinte al parlamentului Ali Larijani.
Un alt semnal al schimbării ar putea fi eliberarea din arest la domiciliu a fostului președinte Mir Hossein Mousavi și a soției sale, Zahra Rahnavard, reținuți din 2011.
Rahnavard a criticat „mâna criminală și natura agresivă a lui Netanyahu, prin încălcarea flagrantă a tuturor normelor internaționale”, dar a spus și „ca femeie patriotică, avertizez conducătorii să nu lase războiul să se prelungească și să ardă țara și poporul”.
În cazul unei prăbușiri politice totale, noua conducere a Iranului ar putea apărea dintre prizonierii politici din închisoarea Evin. Mostafa Tajzadeh, fost adjunct al ministrului de interne în administrația Khatami, l-a acuzat frecvent pe liderul suprem pentru că „închide ochii la dezastru”.
Recent, el a scris: „Știu că o parte a populației este bucuroasă de atacurile israeliene, pentru că le văd ca singura cale de a schimba acest guvern clerical eșuat”.
„Dar chiar și presupunând că războiul duce la un astfel de rezultat, Iranul va fi lăsat în ruină, unde probabil vor domni haosul și lipsa unui stat – dacă țara nu va fi dezmembrată”, a completat Tajzadeh.
El propune o tranziție pașnică prin convocarea unei Adunări Constituante care să modifice Constituția și să forțeze guvernul să o accepte.
Consiliul de Coordonare al Sindicatelor Profesorilor din Iran – o altă posibilă autoritate alternativă – a declarat: „Ne dezicem de orice politică belicoasă, fie a guvernului iranian, fie a altor guverne regionale, și afirmăm că războiul nu este o binecuvântare sau o oportunitate, ci un dezastru”.
Mesajele anti-război vin și din partea femeilor din închisoarea Evin.
Anisha Asadollahi, Nahid Khodajoo și Nasrin Khazrajavadi au scris într-o scrisoare comună:
„Nici poporul iranian, nici alte națiuni nu vor război. Războaiele devastatoare impuse de guverne trag în jos existența a mii de oameni lipsiți de apărare, alimentând violența și conflictul”.
Narges Mohammadi, laureata Premiului Nobel pentru Pace din 2022, a suferit pentru opoziția sa față de regim, dar a ironizat apelul lui Trump la evacuarea a 10 milioane de oameni din Teheran. Ea a declarat pentru BBC: „Cred profund că democrația, drepturile omului și libertatea nu pot veni prin violență și război”.
În cele din urmă, dacă structurile represive se destramă, totul va depinde de iranieni. Mulți dintre ei detestă regimul – din diverse motive – dar detestă și ceea ce face Israelul.
Iranienii spun că se simt prinși într-un război care nu este al lor, așteptând moartea celor care nu le-au adus decât tăcere, tortură și sărăcie.
Dar mai spun și că au văzut ce a făcut Israelul în Gaza – și nu vor ca Teheranul să devină o altă Gaza.
Au fost deja prea multe imagini cu tați purtând bebeluși însângerați printre dărâmături. Chiar și acum, când regimul șovăie, incertitudinea despre ceea ce ar putea urma este poate cel mai mare atu al său pentru a supraviețui.
Citește mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
