Președintele Ion Iliescu revine ca invitat al podcastului Avangarda, într-un dialog excepțional cu Ionuț Vulpescu, fostul său consilier și ministru al Culturii. Acest dialog, care constituie a treia parte a unui interviu exclusiv acordat de Președintele Iliescu în ultimii ani, după plecarea de la Cotroceni, face parte dintr-o serie de întrevederi care au avut loc cu Ionuț Vulpescu înainte de regretabila spitalizare, cauzată de probleme medicale inerente vârstei.
E un dialog purtat în timp, în ultimii ani. Ultimul a avut loc în urmă cu câteva săptămâni. Această parte a interviului este concentrată, simbolic, pe aniversarea a 30 de ani a Pactului de la Snagov, un moment istoric de consens politic al partidelor care au ales, pentru România, cea mai bună lume posibilă, în pofida diferențelor ideologice și valorice la acel moment.
Întrebat dacă un Snagov 2.0 mai este posibil, Președintele Ion Iliescu își manifestă speranța că un dialog rezonabil și nonegoist între actorii politici este posibil, cu atât mai mult pe fondul politic complicat generat de contextul electoral al ultimului an. În premieră, aflați mesajul pe care Ion Iliescu îl avea pregătit pentru a fi difuzat în seara în care Curtea Constituțională a anulat rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale in decembrie 2024, dar și aspecte personale legate de intimitatea vieții culturale și individuale a celui mai proeminent și influent personaj politic al României democratice.
Un dialog despre putere, autonomie, fals patriotism și ascensiunea suveranismului, trecutul și viitorul PSD, dinamica europeană a stângii, dar și despre pasiunile, prieteniile și întâlnirile destinale care au făcut din biografia lui Ion Iliescu o viață de film. Un mesaj exclusiv pe care Președintele Ion Iliescu îl lasă ca moștenire sferei publice și celor care au fost alături de domnia sa în timpul mandatelor de la Cotroceni și mai ales după aceea, dar și un ultim gând, prietenos și personal, pentru cei care s-au născut într-o Românie post-revoluționară, și care îl cunosc pe Ion Iliescu din cărți, fac din acest interviu un material istoric.
Cel mai mare om politic și om de stat al României, Ion Iliescu, vorbește pentru Istorie, la Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
„Puterea nu se dă, se ia. Nu împărtășesc această idee!”
Ionuț Vulpescu: Ce este puterea, domnule Președinte?
Ion Iliescu: Puterea nu înseamnă doar a fi la guvernare. Când ești în opoziție, putere are cel care poate schimba direcția majorității executive. Prin urmare, cred că puterea este ceea ce emană din cuvântul, demnitatea, capacitatea de gândire a unui om politic. Cei care continuă să aibă putere și după ce nu o mai au sunt cei care au făcut politică, nu management. De la un punct, puterea emană din trecutul tău: nu din funcțiile pe care le-ai avut, ci din acțiunile tale. Nu mi-a plăcut niciodată să spun că am putere, nici când am avut-o, în sens formal. Există o jumătate uitată a puterii, responsabilitatea. Când ai putere, ești responsabil pentru tot ce îngrijești, educi, dezvolți, pentru toți cei care au făcut ca puterea să îți aparțină. Pesimismul realismului politic spune că puterea nu se dă, se ia. Nu împărtășesc însă această idee. Puterea vine întotdeauna din relația cu oamenii și de la ei. Iar dacă ești un democrat convins, atunci știi că puterea ți se dă printr-un singur instrument incontestabil: votul.
Puterea emană din autoritatea morală
Ionuț Vulpescu: Ce înseamnă Autoritatea? Când se transformă autoritatea în autoritarism?
Ion Iliescu: La prima vedere, e un indicator al crizei democrației. Când una dintre puterile statului are un exces de putere, produce un regim de autoritate. Autoritatea nu e putere, dar puterea poate duce la autoritate. În politică, formele de autoritate trebuie să aibă coexistență critică, să nu fie absolute, deci puterile trebuie să se controleze mutual, adică să se vegheze într-o oarecare normalitate. Latinii au crezut că autoritatea e întemeiată pe augere, pe augmentare a puterii. De aici, marele pericol al autoritarismului. Tocmai pentru a evita aceste hiperbolizări, puterea trebuie partajată și trecută în mâinile majorităților. Mai târziu, modernii au pariat pe virtu și potestas, pe virtute și putere: forța virtuții e cea care va impune putere, dar ecuația aceasta a durat pentru principate și pentru monarhii.
Pe măsură ce democrația a pus în discuție tot mai ferm și mai modernizator discursul despre suveranitatea de stat, autoritatea a căpătat nuanțele contractului social prudent și rațional. O forță nu e niciodată predictibilă, o putere e întotdeauna predictibilă, o autoritate e întotdeauna parțial predictibilă, parțial impredictibilă. Cred că socialismul francez a jucat cel mai bine cartea autorității în timpul revoluției intelectuale din mai 68: „Este interzis să interzici”, formulă preluată de la Rimbaud și transformată în lozinca tinerilor contestatari de pe zidurile Sorbonei. E un motto care a concentrat declinul autorității într-o frază istorică, marcând provocările regimului lui De Gaulle. De reținut faptul că Franța nu era locul unui banal contract social; că în succesiunea republicilor, francezii au înțeles cel mai bine că democrația modifică fundamentele autorității, că după epoca lui Rousseau, în care voința generală a oamenilor este singura formă de autoritate morală care produce un contract social, nimeni nu mai putea îmbrățișa puterea celor puțini și impuși.
Tot Franța a pus articulat problema nesupunerii civile, criticând tradiția statului minimal, inaugurată de liberalismul lui Locke. Thoreau – care nu era un anarhist, deși așa i s-a dus reputația – credea că guvernarea ideală e cea în care statul intervine cât mai puțin – nu deloc. Eu nu sunt partizanul teoriilor care susțin autoritatea ca un echivalent al monopolului de violență al statului, și nu sunt pentru nicio formă de autoritarism politic. Observ însă că manualele de istorie și de știință politică s-au sfiit să vorbească despre granițele subtile dintre autoritarism și totalitarism. La fel de bine observ că ceea ce s-a uitat în discursul public actual despre autoritate e rădăcina ei sacră: vorba Hannei Arendt, într-un text din 1959, „Ce este autoritatea?” – fără religie și fără tradiție, deci fără cultură, în ansamblu, nu poți pretinde vreo formă de autoritate. Dar puterea politică trebuie să fie consens, acord, pact de asociere, nu de supunere, și tocmai de aceea, autoritatea asumată a priori, mai înainte de putere, e toxică. Dumnezeu are autoritate, actorul politic trebuie să aibă legitimitate. Când oamenii politici s-au considerat dumnezei, autoritatea a devenit autoritarism.
Pe de altă parte, eu sunt partizanul autorității morale de la care cred că poate emana autoritatea politică. Atunci când oamenii te ascultă, deși nu mai ai nicio putere, abia atunci poți spune că ai autoritate. Eu, după ce nu am mai fost Președinte, am păstrat o autoritate morală – cuvântul meu a fost suficient, fără să fie nevoie să îl susțină scaunul puterii. E cea mai curată formă de autoritate umană pe care o poți avea când autoritatea politică nu mai e în exercițiu.
Citește mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
