Gheorghe Falcă: Nu îmi cereți să îl plâng pe Ion Iliescu

Dacă ar fi trecut Punctul 8 de la Timișoara (document la realizarea căruia am fost martor direct, fiind prezent în Piața Operei când s-a citit și participând la întâlnirile Societății Timișoara când s-a redactat) Ion Iliescu și alții ca el nu ar mai fi putut candida niciodată și România ar fi fost scutită de răul pe care l-a făcut: corupția endemică, privatizările frauduloase, „tunurile” și închegarea mafiilor transpartinice.

Toate acestea s-au născut sub umbrela protectoare a mandatelor lui de președinte (trei!…) și/sau lider de partid, apoi întreținute, cu fidelitate, de urmașii politici.

Când scriu aceste rânduri, Ion Iliescu se pregătește să treacă în veșnicia în care ne-a spus, ironic, că nu crede, și nu pot să nu îmi amintesc primul meu contact direct cu el.

Era în 1992. Eu eram președintele Convenției organizațiilor studențești din Timișoara, ales după doi ani de implicare în mișcarea studențească, începută în Decembrie 1989, militând pentru drepturile studenților, dar și pentru a duce mai departe voința adevăraților revoluționari din Timișoara. Adversarul nostru era, în mod clar, Ion Iliescu.

În toamna lui 1992 organizasem o grevă și mitinguri pentru drepturile studenților. Într-o zi, am fost chemat la decanat: la telefon era președintele Iliescu. M-a întrebat direct ce intenții avem cu greva și protestele. Mi-a spus că „nu e momentul”, că „nu trebuie să ne vindem țara” și că suntem „influențați de forțe externe care vor destabilizarea României”. Urmau alegerile prezidențiale și, în logica lui, lupta pentru drepturile studenților era echivalentă cu trădarea națională!…

I-am răspuns că sunt născut la Brad, moț autentic, și că știu foarte bine ce înseamnă valorile naționale — că tocmai pentru ele luptam.

Trei zile mai târziu, la ora șapte dimineața, doi polițiști băteau la ușa camerei mele din cămin. Am fost dus la Miliție și interogat timp de șase ore. Îmi cereau să spun ce acțiuni plănuim. Eu vorbeam despre drepturile studenților, ei mă împingeau spre zona politică.

Totul era sub controlul lui Iliescu. Am avut noroc pentru că profesorii fuseseră martori la conversația telefonică, iar presa liberă din Timișoara — îmi amintesc de curajul doamnei Brândușa Armeanca — și parlamentarii PNȚCD din Timiș au denunțat abuzul.

Ion Iliescu voia să pară în exterior un democrat, dar nu era. Nu putea fi. Era un comunist convins, iar comunismul și democrația sunt ca uleiul și apa: nu se amestecă.

Una din primele dovezi? A venit repede și a fost un episod rușinos care a zguduit țara: pe 25 decembrie 1990, Regele Mihai, venit cu pașaport diplomatic danez, a primit viză pentru 24 de ore pentru a participa la slujba de Crăciun la Curtea de Argeș. Pe drum, poliția l-a oprit și l-a escortat înapoi la aeroport, forțându-l să-și părăsească țara. Aproape în oglindă cu momentul 1947… Și mulți români au aplaudat!

În 1990, după 50 de ani de comunism, poporul român era deconectat de lume și vulnerabil la manipulările celor din jurul lui Iliescu. Puțini au înțeles atunci mesajul autentic al lui Ion Rațiu — omul care le spunea românilor că ar lupta până la ultima picătură de sânge pentru dreptul lor de a nu fi de acord cu el. Eu l-am votat pe Rațiu și am votat PNL ca paritd. Dar 85% l-au votat pe Iliescu. Sloganul „Nu ne vindem țara” al FSN-ului suna mai bine decât un apel la pluralism.

Și așa, Punctul 8 de la Timișoara a fost îngropat, iar România a ratat ocazia unei rupturi reale cu comunismul și oligarhia de partid.

Iliescu și-a consolidat puterea prin minciună (transformarea FSN în partid), violență (mineriadele), diversiune (imaginea falsă de lider salvator). Minerii infiltrați de securiști au lovit, umilit și alungat studenți și civili din Piața Universității sub aplauzele unei părți a populației.

De aceea, opoziția față de ceea ce reprezenta Iliescu m-a determinat ca, în 1995, după ce mi-am terminat studiile și în cariera profesională am ajuns inginer șef șantier am decis să intru în politică cu un singur scop , schimbarea lui. Știam că schimbarea lui în 1996 era singura șansă reală pentru România.

Și am reușit! România a reușit! Alegerile din 1996 au fost primul mare succes post-Revoluție.

Dar țara era într-o stare mai gravă decât în 1989: securiștii și comuniștii controlau economia. Regimul Iliescu a omorât economia, a dus inflația la 300% și a pus țara în mâinile unei oligarhii securisto-politice — o rețea care, în timp, și-a adunat mii de soldați disciplinați, exact cum vedem astăzi în jurul unor așa-ziși suveraniști. Pactul lui Iliescu era clar: „Vă las să furați, mă lăsați să conduc.” Din acest aranjament au apărut miliardarii de carton și baronii locali. Sistemul de justiție nu a deranjat pe nimeni timp de 15 ani.

Vă amintiți de perioada guvernării Adrian Năstase, când baronii locali PSD controlau județe întregi și sloganul oficial era „Un președinte pentru liniștea noastră”? Acea liniște era, de fapt, liniștea în care corupția prospera nestingherită.
Marile condamnări pentru corupție au venit abia după 2005, când PNA a devenit DNA, sub presiunea integrării în UE.

Motiv pentru care justiția ne este datoare și azi cu dosare fundamentale: Revoluția, Mineriada din iunie 1990 — blocate procedural zeci de ani.

Pentru mine Iliescu a deturnat și a ucis visul unui început curat. Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi interzis foștilor activiști PCR și ofițerilor Securității să candideze în primele trei legislaturi. Nu a fost să fie.

Pentru toate acestea, nu îmi cereți să îl plâng.

Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News