Scriitorul Milan Kundera a murit la vârsta de 94 de ani, a anunţat miercuri dimineaţă televiziunea cehă.
Cunoscut în întreaga lume pentru o operă tradusă în aproximativ patruzeci de limbi, Kundera a fost în multe privinţe un scriitor misterios, potrivit news.ro.
Informaţiile sale biografice se limitau la următoarea declaraţie: „Milan Kundera s-a născut în Cehoslovacia. S-a mutat în Franţa în 1975”. Pentru a completa această notă, diaristul Matthieu Galey a lăsat un portret mai detaliat al lui Kundera:
„Accentul îi dă un farmec infinit şi acei ochi albaştri, atât de adânciţi în orbită. Ceva de boxer şi de papă. Cald, protector. Îţi dă încredere fizică. Opusul cărţilor sale”.
Născut la 1 aprilie 1929 la Brno, în Cehoslovacia, dintr-un tată muzicolog şi pianist, romancierul a debutat ca poet. Viaţa sa de scriitor se împleteşte, bineînţeles, cu literatura, dar şi cu istoria unui secol care a văzut comunismul prăbuşindu-se după ce a dominat conştiinţele unei mari părţi a intelectualităţii europene.
O tragedie care avea să stea la baza vocaţiei lui Milan Kundera, care în 1967 a publicat primul său roman, „Gluma/ La Plaisanterie”. Lăudat de Louis Aragon, care a scris prefaţa cărţii la publicarea sa în Franţa în 1968 („acest roman este o operă majoră”), această operă puternică, cu un stil baroc şi plin de viaţă, explorează, prin intermediul destinelor unor personaje masculine şi feminine, una dintre temele sale fundamentale: confruntarea dramatică şi comică dintre viaţa intimă a individului, natura sa evazivă şi aleatorie, şi ficţiunea unei ideologii colective, în acest caz comunismul stalinist. Este o ruptură pe care autorul a trăit-o din interior şi care, într-un fel, a decis cursul vieţii sale.
Comunist entuziast încă de la vârsta de 18 ani, când a aderat la partid după ce acesta a preluat puterea în Cehoslovacia în urma celui de-al Doilea Război Mondial, Milan Kundera a realizat curând impostura socialismului de stat, care înăbuşea conştiinţele, în special pe cele ale scriitorilor şi intelectualilor, obligându-i să scrie într-o limbă moartă; cea a unui regim autoritar şi nivelator, pe care Kundera îl va descrie mai târziu drept kitsch pentru greutatea sa entuziastă şi prostia sa fulminantă. El povesteşte această deziluzie în „Gluma”, în care unul dintre personajele principale, tânărul Ludvik, este exclus din partid pentru că a scris pe o carte poştală trimisă unui prieten:
„Optimismul este opiul rasei umane. O minte sănătoasă miroase a rahat. Trăiască Troţki!”.
Pentru Kundera, care a repetat acest leitmotiv al deziluziei eliberatoare în toate romanele sale, kitsch-ul nu este semnul distinctiv al unei anumite ideologii. Este tendinţa pe care o avem cu toţii de a înfrumuseţa condiţia umană şi de a-i nega dimensiunea tragică pentru a o face suportabilă.
„Am fost şi eu în rond. Era în 1948, comuniştii tocmai triumfaseră în ţara mea şi mă ţineam de mână cu alţi studenţi comunişti. Apoi, într-o zi, am spus ceva ce nu era în regulă, am fost dat afară din partid şi a trebuit să părăsesc cercul”, scria el în „Cartea rîsului şi a uitării”/ Le livre du rire et de l’oubli, primul dintre romanele sale publicat în Franţa în 1979.
Exclus din partid pentru prima dată în 1956, Kundera a fost reprimit în partid înainte de a fi exclus definitiv în 1970, după participarea sa activă la Primăvara de la Praga din 1968.
Kundera era atunci membru al Uniunii Scriitorilor – a luat parte la opoziţia faţă de un regim care urma să fie normalizat prin intervenţia sovietică. Poate că Kundera a fost un protestatar, dar nu a fost un libertarian în stilul anilor 60. Spre deosebire de lirismul pseudo-revoluţionar de la Paris, care căuta să şteargă cu buretele trecutul, mişcarea de la Praga a apărat cultura europeană şi tradiţiile sale, ameninţate de materialismul crud al ideologiei pseudoştiinţifice aflate la putere. După ce a publicat „Iubiri caraghioase”/ Risibles amours (1971), „Valsul de adio”/ La valse au adieux (1976) şi „Viaţa e în altă parte”/ La Vie est ailleurs (1973), pentru care a primit Prix Médicis étranger, Milan Kundera a declarat că nu mai doreşte să scrie.
Dar admiratorii şi prietenii săi l-au convins să continue şi l-au invitat în Franţa în 1975. A ajuns să predea la Universitatea din Rennes, iar în 1981 François Mitterrand i-a acordat cetăţenia franceză – în acelaşi timp cu Julio Cortazar. În scurt timp, a ales Parisul ca „a doua casă” a sa.
În 1984, s-a bucurat de un mare succes cu „L’insoutenable légèreté de l’être” („Insuportabila uşurătate a fiinţei”), în special datorită adaptării cinematografice din 1988 a romanului său de către Philippe Kaufman şi Jean-Claude Carrière. Inspirat de tema nietzscheană a respingerii spiritului de greutate, romanul explorează conflictul care poate exista, în fiecare dintre noi, între dorinţa de autenticitate şi datoria de luciditate. Cum putem iubi fără să fim păcăliţi, de noi înşine sau de ceilalţi? Dacă iubirea şi erotismul constituie o mare parte din ţesătura romanelor sale de la „La Plaisanterie” încoace, este pentru că iubirea este o probă de adevăr de care nu se poate scăpa.
Influenţat în special de autorii care resping orice formă de certitudine metafizică, precum Kafka, Robert Musil, autorul cărţii „Omul fără însușiri”, şi Witold Gombrowicz, creatorul „Pornografiei” şi al „Ferdydurke”, Kundera este influenţat şi de spiritul Franţei secolului al XVIII-lea, şi în special de Diderot, care i-a inspirat piesa „Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot” în 1981. De asemenea, el a reafirmat intuiţia lui Nietzsche potrivit căreia „dragostea este o lungă conversaţie” între indivizi de sexe opuse, care vor fi întotdeauna separaţi de o anumită neînţelegere, dar care se pot reconcilia printr-o prietenie erotică.
Romanele lui Kundera sunt toate impregnate de un obsedant sentiment de insignifianţă, fără a ceda însă disperării nihiliste a unui Cioran. Iubirea autentică este şi ea din această lume, ne aminteşte Kundera într-unul dintre ultimele sale romane, „Identitatea” (2003), dar este o asceză spirituală şi poate fi şi o formă de artă.
În timp ce opera sa a fost salutată de mari scriitori străini, precum Philip Roth şi John Updike, şi susţinută în Franţa de Philippe Sollers, Alain Finkielkraut şi Bernard Henri Levy, unii critici au deplâns „cotitura franceză” a lui Kundera şi consideră că cărţile sale au devenit vorbăreţe şi prea pline de retorică.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
