Skip to content
Opinii & Analize

„Aceasta este America?” Starea visului american astăzi

În secolul XXI, întrebarea ,,aceasta este America?” apărea prima dată pe 11 Septembrie 2001. Cei mai mulți cetățeni americani nu și-au putut explica atunci cum o țară care putea desfășura rapid forțe militare în Balcani, în Asia și în Golful Persic, și care cheltuia peste jumătate de trillion de dolari anual pe apărare, nu-și putea proteja proprii cetățeni pe propriul teritoriu. S-a descoperit ulterior că Departamentul Apărării era specializat mai degrabă în proiecții la distanță ale puterii militare și mai puțin în apărarea teritoriului american. Înainte de 11 Septembrie 2001, teritoriul Statelor Unite mai fusese atacat o singură dată, în decembrie 1941. Dar nu era vorba despre teritoriul pe care se înfiripase visul american, ci era vorba de o insulă din Pacific. ,,Aceasta este America?” reapărea cu virulență în 2005, după uraganul Katrina, cel mai grav dezastru urban din istoria modernă a Statelor Unite. Interogația reflecta sentimentul de abandon resimțit mai ales de locuitorii săraci ai New Orleansului, care nu avuseseră mijloacele necesare pentru a părăsi orașul. La acești locuitori, cei mai mulți dintre ei afro-americani, pompierii și polițiștii din New Orleans nu au mai ajuns la timp. N-au ajuns nici fondurile din programul de reconstrucție federal Road Home, care putea fi accesat în funcție de valoarea locuinței și nu în raport cu valoarea reconstrucției. În aceste condiții, nu e de mirare că, după Katrina, New Orleansul a devenit cel mai inegal oraș din Statele Unite. În timpul Războiului din Vietnam, Martin Luther King constata că ,,războiul este inamicul săracilor”. Observația sa se adeverea încă o dată în timpul uraganului Katrina. În 2005, armata americană era implicată în operațiuni militare în Afganistan și în Irak, dar autoritățile federale și locale nu dispuneau de suficiente resurse pentru a-i salva pe locuitorii săraci ai New Orleansului.

Întrebarea ,,aceasta este America?” era pusă din nou în 2008, când guvernul american îi salva, cu o excepție, tocmai pe agenții hazardului moral, respectiv instituțiile financiar-bancare considerate prea mari ca să se prăbușească înainte de octombrie 2008. Interogația ,,aceasta este America?” a apărut și în 2016, în contextul Russiagate. Scrutinul prezidențial din Statele Unite nu reprezintă un simplu exercițiu electoral. Este în primul rând o formă de soft power pentru cel mai de succes model politico-economic din ultimele secole. Discursul despre ,,statul paralel” al administrației Trump, narațiunea taberei democrate despre presupusele legături ale președintelui Trump cu președintele Putin și investigațiile Departamentului de Justiție care au vizat mai mulți membri ai administrației Trump au făcut o contra-reclamă puternică atât Statelor Unite cât și democrației liberale. Un observator atent al politicii americane constata, în 2017, că nu mai existau diferențe între modul în care se face politică la Washington și politica de la București. Cu o excepție notabilă, aș adăuga. Majoritatea covârșitoare a publicului din România nu se așteaptă la nimic bun de la politica locală, fapt relevat de încrederea de sub 10% în partidele politice.

" "

Din exemplele de mai sus, întrebarea ,,aceasta este America?” e despre calitatea guvernării. La o privire mai atentă însă, întrebarea este despre starea visului American. Calitatea guvernării, o temă discutată puțin spre deloc în România, depinde masiv de calitatea birocrației. Fanii Consensului Washington n-au priceput nici până astăzi că democrația liberală este credibilă nu atât prin libertatea alegerilor cât prin calitatea guvernării, adică în funcție de ce primesc și de cum sunt tratați cei mulți de către cei puțini. Cu alte cuvinte, calitatea birocrației este o condiție fundamentală a demnității și libertății cetățeanului, iar aceasta nu este garantată de libertatea algerilor, mai ales în statele cu o cultură politică particularistă. Moartea lui George Floyd și modul în care au fost gestionate protestele din Statele Unite demonstrează că ceva e putred în inima birocrației americane, dincolo de dinsensiunile aparent ireconciliabile dintre democrați și republicani. Spun că diferențele sunt doar aparent ireconciliabile, fiindcă atât o tabără politică cât și cealaltă au operat în ultimele decenii o privatizare masivă a statului american. Și mă refer aici la servicii guvernamentale cheie, precum apărare, poliție, intelligence, încarcerare, ajutoare sociale, care au trecut din portofoliul public în cel privat. Consecința? Creșterea economică promisă de privatizarea serviciilor publice e insesizabilă. Redusă e și creșterea eficienței acestor servicii. În schimb, responsabilitatea pentru eșecurile apărute în livrarea acestor servicii e din ce în ce mai difuză. Problema e alta. Privatizarea unora dintre serviciile publice americane a exportat în sectorul public din Statele Unite metodele de gestiune a personalului din zona privată. Birocrații americani sunt astfel mai puțin protejați din punct de vedere legal și mai puțini autonomi în exercițiul profesiei. Drept urmare, diminuarea loialității și profesionalismului birocrației americane nu mai e o surpriză. În acest moment, narațiunea despre agresiunea forțelor de poliție împotriva ,,protestatarilor pașnici” e una exagerată. Însă această grilă propagandistică exagerează exagerări ale birocrației americane. Cu alte cuvinte, exagerările propagandistice se bazează pe disfuncționalități evidente ale birocrației americane. Iar aceste disfuncționalități reflectă un proces de reducere a calității guvernării prin privatizarea statului american, care nu a început și nici nu se va termina cu Donald Trump.

După cum spuneam, întrebarea ,,aceasta este America?” vizează de fapt starea contemporană a visului american, care a însemnat calitate a guvernării impulsionată de liberalismul social. Narațiunea neoliberală, întreținută în România mai ales de ,,antreprenori” care lucrează la stat, ne spune că visul american e unul viguros, atât din punct de vedere politic cât și din punct de vedere economic. Mai exact, visul american este despre producerea de bogăție și libertate politică, iar administrația Trump l-a perpetuat indiscutabil. Bogăție și libertate politică pentru cine, aș întreba? Ce nu înțeleg antreprenorii neoliberali din România care lucrează la stat, e că visul american, în varianta sa originară, e despre egalitate de oportunitate și mobilitate socială. Cu alte cuvinte, visul american este despre modul în care statul american îi ,,împuternicește” pe indivizii săraci să devină prin munca lor la fel de bogați și de liberi ca indivizii afluenți. Aceasta a fost viziunea liberală, cu o evidentă componentă socială, din spatele visului american. Dar teoriile se mai schimbă. Iar atunci când se schimbă teoriile, se schimbă și instituțiile, precum și viețile oamenilor. Prăbușirea visului american al egalității de oportunitate și de mobilitate socială garantată pentru toți cetățenii indiferent de rasă și de originea socială a fost efectul erodării statului bunăstării. Procesul a început în debutul anilor ’80, când președintele Reagan afirma în discursul inaugural că guvernul nu este soluția la problemele sociale, ci guvernul este problema. De aici și până la ideile despre exuberanța piețelor, care știu să canalizeze mai eficient resursele decât statul, n-a mai fost decât un pas. În cele din urmă, dreapta și stânga s-au pus de acord că reproducerea capitalului nu este posibilă fără stat, dar acest armistițiu ideologic a apărut prea târziu pentru statul bunăstării din America. Mânat de o filosofie neo-liberală, statul bunăstării din America caută astăzi să asigure independența economică a solicitantului, dar nu prin acordarea de bani, ci mai ales prin facilitarea accesului la o serie de servicii publice: educație, îngriirea copilului, locuire, consiliere psihologică, asistența pentru diferite tipuri de dependență. Accesul la aceste servicii publice este însă puternic inegal. De ele nu beneficiază tocmai membrii comunităților sărace, motiv pentru care actuala filosofie a bunăstării din Statele Unite e departe de a asigura egalitatea de șanse și mobilitatea socială din anii ’70. Aceasta e de fapt diferența dintre democrație și democrația liberală. În a doua jumătate a secolului XX, două treimi din cetățenii americani au crezut sistematic că muncind din greu și susținut pot să răzbească din punct de vedere economic și social. Sondajele din secolul XXI relevă o realitate diferită. Majoritatea covârșitoare a americanilor nu mai crede astăzi că munca este o garanție a succesului profesional, economic și social, din moment ce câteva zeci de milioane de muncitori americani se zbat în sărăcie. Cu alte cuvinte, cei mai mulți cetățeni americani nu mai cred în varianta originară a visului american. Și nici nu mai au cum să creadă într-o societate marcată de profunde fracturi sociale, educaționale, rezidențiale și nupțiale.

Prăbușirea statului bunăstării în Statele Unite a reactivat liniile de ruptură rasială din societatea americană. În definitiv, rasismul este rezultatul unei violențe structurale. Exercitată de sus în jos, violența structurală care a reprodus rasismul s-a bazat pe politici publice care au generat în rândul cetățenilor afro-americani șomaj masiv, segregare rezidențială și stigmatizare accentuată, adică un discurs de discriminare nu numai pe criterii etno-rasiale, dar mai ales pe criterii rezidențiale. Rezultatul: decetățenizarea masivă a majorității afro-americanilor din Statele Unite. În mandatul președintelui Trump, rata șomajului a scăzut în rândul afro-americanilor până la 5,5%. Mai relevant însă pentru ,,ce a făcut Trump” e alt indicator. În mandatul său, venitul mediu al unei gospodării formate din cetățeni afro-americani reprezintă doar 60% din venitul mediu al unei gospodării formate din cetățeni albi, adică aproximativ situația de dinaintea crizei financiare din 2008. Deocamdată nu e clar efectul administrației Trump asupra zonelor rezidențiale locuite preponderent de afro-americani, zone care sunt caracterizate de rate mari ale sărăciei absolute, criminalitate și servicii publice de calitate slabă, de la transport public și educație până la curățenie și sănătate. Cert este că epidemia de coronavirus a lovit mai puternic aceste comunități, ai căror rezidenți au o calitate a vieții mai redusă și acces diminuat la serviciile publice de sănătate.

Dacă privim protestele din Statele Unite ale Americii și altfel decât printr-o grilă de lectură anti-Trump, putem observa că în spatele acestora se află nu numai un proces de diminuare a calității guvernării, în contextul privatizării statului american. Protestele din Statele Unite apar într-un context economic în care prăbușirea visului american originar – al egalității de oportunitate și mobilității sociale – a devenit evidentă pentru toată lumea. Afectați sunt acum nu numai cetățenii afro-americani, ci și cetățenii albi și hispanici, ca să nu mai vorbesc de imigranții din Statele Unite. Consumerismul și construirea de inamici externi au fost răspunsurile pe care guvernele americane le-au găsit pentru crizele de încredere și pentru rupturile din societatea americană. Pandemia de coronavirus nu doar că a prăbușit consumul în Statele Unite. A adus și o noutate geopolitică majoră. Noul inamic major al Statelor Unite nu mai este Federația Rusă, ci China, un inamic cu care publicul american e puțin familiarizat deocamdată. Din acest motiv, cum și dacă va supraviețui administrația Trump succesiunii de crize din America nu cred că e întrebarea esențială. Întrebarea fundamentală e cum va supraviețui America și, implicit, democrația liberală unei evidente prăbușiri a visului american, în contextul unui advesar extern încă neinternalizat de publicul american. Istoria ne-a învățat că Americă a fost puternică atunci când a învins adversari puternici. Când s-a concentrat mai ales pe adversarii interni, America a devenit liliputană.

***

Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.

A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.

 

" "

1 comentariu la “„Aceasta este America?” Starea visului american astăzi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *