Dimensiunea culturală este extrem de importantă pentru păstrarea identităţii, pentru transmiterea mai departe a identităţii şi pentru modelarea identităţii, a afirmat Adrian Cioroianu, directorul Bibliotecii Naţionale a României, într-un interviu acordat AGERPRES cu ocazia Zilei Culturii Naţionale.
El a spus că pentru a putea câştiga de pe urma culturii, trebuie mai întâi să investim, iar ideea de voluntariat este frumoasă şi nobilă, dar cultura nu se poate clădi pe bază de voluntariat. Cioroianu a adăugat că pentru promovarea culturii naţionale este nevoie şi de o susţinere oficială şi asumată a statului.
AGERPRES: Pe 15 ianuarie sărbătorim Ziua Naţională a Culturii. Cât de importantă este o astfel de zi a culturii?
Adrian Cioroianu: Dimensiunea culturală este extrem de importantă pentru păstrarea identităţii, pentru transmiterea mai departe a identităţii şi pentru modelarea identităţii. Cultura este cea care dă sentimentul apartenenţei. Or, din acest punct de vedere, mi s-a părut de la bun început o foarte bună idee stabilirea unei zile a culturii naţionale, mai ales legată de poetul Mihai Eminescu, care este probabil unul dintre stâlpii identitari şi culturali ai societăţii româneşti de mai bine de un secol, şi faptul că fiecare român se recunoaşte mai mult sau mai puţin în opera altor poeţi, dar se recunoaşte cu siguranţă în poezia lui Mihai Eminescu, acesta e un bun prilej pentru noi toţi, cei care lucrăm în domenii legate de ariile culturale, de educaţie, de învăţământ, comunicare, mai nou, e un bun prilej pentru a le aminti concetăţenilor care este importanţa culturii în societate, pentru că deseori ni se pare că e un apendice, dar în realitate, cultura este cea care modelează societăţile, modelează cetăţenii şi le dă o scară valorică pentru acţiunea lor de zi cu zi.
AGERPRES: Ce credeţi că s-ar putea face pentru creşterea vizibilităţii culturii? Ce s-ar putea face pentru a fi mai accesibilă cultura pentru persoanele de toate vârstele, de la tineri până la vârstnici?
Adrian Cioroianu: Cred că ea este accesibilă. Problema accesibilităţii deseori mi se pare a fi discutată în note puţin false, pentru că, din păcate, la noi, consumul cultural e relativ mic. Consumul cultural e surprinzător de mic, dar alte capitole ale consumului, cum ar fi tutunul sau cum ar fi alcoolul, risipa alimentară, pierderile energetice de care suferă toate clădirile noastre, inclusiv clădirile oficiale şi instituţionale, deci sunt capitole la care acest consum este exagerat de mare şi fără rezultate, în timp ce consumul cultural e surprinzător de mic. În cadrul Ministerului Culturii, la noi există de câţiva ani un centru care se ocupă cu analiza consumului cultural şi din momentul în care eu am luat legătura cu aceste date, recunosc că am fost surprins. În schimb, ce am putea face cu siguranţă şi chiar, într-un fel, am speranţa că ar duce şi la creşterea consumului cultural este încurajarea creativităţii, aproape la orice vârstă şi mai ales vârstele tinere.
Din acest punct de vedere, cred că am putea să punem la dispoziţia generaţiilor succesive de tineri spaţii în care efectiv să-şi dezvolte creativitatea – de la muzică la ce le trece lor prin cap, la robotică sau altele. De câte ori am văzut astfel de spaţii în ţară, fie prin şcoli, fie prin biblioteci, fie prin diverse instituţii care şi-au permis alocarea unor spaţii pentru tineri, de câte ori le-am văzut la lucru, am fost surprins de rezultatele lor şi mai ales de entuziasmul cu care tinerii vin spre aceste spaţii în care sunt invitaţi să fie creativi. Or, asta cred eu că ar duce şi la creşterea consumului cultural, pentru că probabil atenţia noastră e plasată greşit. Ne uităm la cei care merg la teatre şi ne mulţumim cu faptul că teatrele noastre, marile teatre, în orice caz, sunt relativ pline la fiecare spectacol, vedem consumul cultural prin prisma cinematografelor, ceea ce să zicem că nu e totdeauna firesc. În schimb, ne facem puţine probleme în legătură cu ceea ce se cheamă consumul de idei, de idei scrise, consumul de carte, cumpărarea de carte.
Revistele literare, practic, au devenit un fel de samizdat. Revistele literale, la noi, au un ecou cu totul şi cu totul marginal în societate. Or, revistele culturale din secolul 19 obişnuiau să dea tonul, obişnuiau să impună ierarhiile. Astăzi, din păcate, cred că generaţia din care fac parte, generaţie trecută de 50 de ani, probabil suntem una dintre ultimele generaţii care mai cumpărăm reviste literare, reviste de idei, săptămânale, care au ajuns la noi la un tiraj insignifiant. De la zeci de mii de exemplare, încă mai aveau acum 20 de ani, eu ştiu, peste 10.000 de exemplare, săptămânalele noastre culturale astăzi sunt realmente marginale. Nu-mi dau seama ce s-ar putea face – şi când spun revistă nu mă refer neapărat la forma lor de hârtie, că nu asta e problema, esenţial este să se citească, indiferent de suport, dar cred că ar trebui să ne focalizăm ceva mai mult pe tineri, să-i încurajăm, să investim în educaţie şi în cultură. Înainte de a câştiga de pe urma culturii trebuie investit. Or, la noi, investiţiile în educaţie şi în cultură sunt relativ reduse. Şi să abandonăm ideea că se poate face educaţie sau cultură pe bază de voluntariat. Voluntariatul e nobil, e frumos, are virtuţile sale, dar nu poţi clădi o cultură pe bază de voluntariat. Trebuie investiţie. Cu cât mai repede învăţăm acest lucru, cu atât mai bine.
AGERPRES: Am văzut la târgurile de carte destul de multe lansări de volume de poezie. Mai este interesantă poezia pentru, să spunem, tineri în special, fiindcă despre ei ar trebui să fie vorba?
Adrian Cioroianu: Da, mi-e greu să spun, pentru că nu cunosc foarte bine acest mediu, deşi am foarte mulţi prieteni şi am cunoscut în ultimii ani, într-adevăr, foarte mulţi poeţi de diverse vârste. Aş zice că se scrie poezie în România cum nu s-a scris niciodată. Publicarea cărţilor nu mai e o problemă, pentru că în măsura în care eşti dispus să sponsorizezi o carte sau găseşti pe cineva să sponsorizeze o carte, practic, în România poţi publica orice vrei. Problema este impactul şi răspândirea acestui mesaj. Aici cred eu că este problema reală. Altfel, volume de poezie, aparent, primim, recenzăm, suntem invitaţi la lansări.
E drept, în România se publică astăzi mai mult decât s-a publicat oricând în istoria noastră ca număr de titluri, dar întrebarea reală ţine de impactul mesajului. Şi asta e valabil şi pentru cartea de poezie: care e impactul mesajului şi ce consecinţe are la nivelul societăţii, pentru că în şcoală, modelul de astăzi e total diferit faţă de modelul în care generaţia mea, care începea şcoala în anii ’70, debuta atunci. Atunci încă se învăţau poezii pe de rost, mă rog, poeziile clasicilor literaturii române, astăzi nu se mai încurajează învăţarea pe de rost şi, în genere, dacă noi încă mai reuşim să mai recităm câteva strofe din anumite poezii celebre, acest lucru nu mai e valabil neapărat la generaţia elevilor din şcoala de azi, la cei care termină opt clase în şcoala de azi şi nu-mi dau seama de consecinţele acestei schimbări de paradigmă educaţională.
Am avut atâtea reforme în învăţământ în ultimii 30 de ani, încât uneori te gândeşti dacă nu cumva singura reformă necesară ar fi fost să scoatem trimiterile la Ceauşescu şi la comunism din manuale, că altfel educaţia avea atunci un statut destul de bun în societate, era oricum mai valorizată decât este azi, când mai curând devii simpatic dacă spui că n-ai învăţat în şcoală, dar ai reuşit în viaţă.
AGERPRES: Care credeţi, din punctul dumneavoastră de vedere, că ar fi punctele tari şi punctele slabe în cultura română?
Adrian Cioroianu: Principalul punct slab ţine de, inevitabil, caracterul, hai să spunem, regional al limbii române şi de faptul că noi n-am investit în traduceri. Practic, din anii ’70 ai regimului comunist, România n-a mai investit foarte mult în traduceri. Nici acum nu o facem. Şi mă refer la programe, hai să zicem, oficiale de traduceri, care să promoveze nume contemporane, nume clasice. Şi, în genere, atunci când se fac, există aşa un aer anecdotic în tratarea problemei, vezi cei care se distrează sau, mă rog, îi reproşează lui Mircea Cărtărescu faptul că, deşi a fost susţinut de Institutul Cultural Român, n-a câştigat Premiul Nobel pentru literatură. Asta e o perspectivă total greşită. Pe de o parte, că nu numai Cărtărescu ar trebui încurajat, adică, vă daţi seama, sunt mulţi autori care ar trebui traduşi, multe stiluri, de la literatură poliţistă până la literatură ezoterică sau onirică sau roman de beletristică, poezie, de ce nu, literatura noastră clasică. Sunt decenii de când n-au mai existat programe de traduceri sau chiar dacă au fost programe începute, ele n-au fost totdeauna duse la capăt. Ăsta mi se păre mie a fi principalul punct, cum să spun…, nevralgic.
Punctele tari ale culturii române rezidă tocmai în faptul că cel care ia contact cu ea, neavând foarte mari aşteptări, este totdeauna surprins. Mie mi s-a întâmplat în mod frecvent acest lucru cu oameni care se apropiau de cultura română, dar fără să aibă multe aşteptări, considerând-o cultură din spaţiul est-european sau central şi est-european sau spaţiul balcanic. Or, pe urmă îţi dai seama că fiecare cultură, inclusiv în spaţiul balcanic, are particularităţile ei. Cultura română, inclusiv aici, şi poate chiar în mod special, pentru că are o mulţime de particularităţi faţă de ceea ce îndeobşte numim Balcani, adică faptul că în cultura română, de un secol şi jumătate, se îmbină ceva din spiritul austro-german al Europei Centrale, spiritul acesta greco-bizantin al Balcanilor şi ceva din sensibilitatea slavă a Răsăritului. În cultura română vezi aceste note, vezi aceste linii şi e o valoare adăugată, o valoare certă a culturii româneşti şi, repet, cei care o descoperă totdeauna sunt foarte surprinşi.
Dar cele două trebuie să meargă mână în mână, adică, dat fiind că pentru mulţi cultura română începe ca o notă de exotism şi se termină ca o surpriză, cu atât mai mult un program naţional de traduceri şi o investiţie în traduceri şi promovare, evident, trebuie făcut. Aşa, măcar la nivelul la care, să zicem, în prima parte a secolului trecut, acum 100 de ani, multe dintre cărţile pe care Nicolae Iorga sau alţi istorici le publicau în Franţa erau stipendiate, erau susţinute de statul român. Nu erau numai publicaţii pe cheltuiala autorului sau pe renumele autorului, multe dintre ele erau susţinute de statul român de la sfârşitul secolului al 19-lea până la al Doilea Război Mondial. Apoi, sigur, în perioada comunistă era numai treaba statului. Ca autor nu puteai să publici nimic în afară de capul tău, statul era cel care era impresarul suprem al oricărui om de artă. Astăzi, statul nu mai trebuie să fie impresar neapărat, dar promovarea culturii naţionale nu se poate face fără o susţinere oficială şi asumată a statului, care să treacă dincolo de guverne, de la un guvern la altul. Aici nu e o problemă de politică de partide, acesta ar trebui să fie un proiect bipartizan, cum spun americani, adică indiferent din ce parte a spectrului politic priveşti, aceasta ar trebui să rămâne prioritate.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
