În săptămânile premergătoare votului din 14 mai, opt din zece sondaje îl indicau favorit (unele chiar câștigător în primul tur) pe candidatul opoziției, Kemal Kılıçdaroğlu, însă prima etapă a însemnat o dezamăgire pentru opoziție și o fragilă victorie intermediară pentru președintele în exercițiu, Recep Tayyip Erdoğan, potrivit adevarul.
Runda I – sondaje ratate, alianțe eteroclite, așteptări neîmplinite
O altă surpriză a fost procentul obținut de liderul ultranaționalist Sinan Oğan, candidatul Alianței ATA (Alianța Strămoșilor), cel a cărui campanie s-a concentrat pe „relocarea sirienilor în țara lor” și reprimarea naționalismului kurd, reușind să convingă astfel 5.17% dintre alegători. Între timp Alianța ATA s-a destrămat, iar Ümit Özdağ, liderul Partidului Victoriei (Zafer Partisi) a declarat că el și formațiunea sa îl vor susține pe Kılıçdaroğlu, în timp ce Sinan Oğan s-a alăturat susținătorilor lui Erdoğan.
Eșecul sondajelor poate fi explicat fie prin neincluderea a trei segmente principale în procesul de evaluare – au fost omiși turcii cu drept de vot din diaspora, persoanele care își desfășoară activitatea în instituțiile de stat și cele din regiunile afectate de cutremur –, fie prin alterarea metodologiei, unele sondaje exprimând mai degrabă o abordare deziderativă privind viitoarea formă de guvernare a Republicii. Sondajele de opinie din Turcia, la fel ca cele din multe alte țări, au această componentă părtinitoare, în special când în jurul candidaților se construiește o narațiune binară, bun vs. rău, autocrație vs. democrație, secular vs. religios, etc, astfel încât respondenții nu sunt întotdeauna sinceri în ceea ce privește intenția reală de vot.
De asemenea, este posibil ca alegătorii să semnaleze numeroasele nereguli ale unui guvern/regim, ceea ce poate duce la o creștere a opoziției în sondajele de opinie, dar, în final, chiar și segmentul care și-a semnalat explicit nemulțumirile preferă să voteze candidatul aflat încă în funcție.
Însă problema de fond a acestor alegeri, unice prin semnificația lor istorică, este faptul că indiferent cine va câștiga scrutinul decisiv din 28 mai, jumătate din populație nu se va regăsi în rezultatul votului. Realitățile Turciei la centenarul său sunt complicate și vor fi greu de gestionat, atât pentru Recep Tayyip Erdoğan, cât și pentru oponentul său, Kemal Kılıçdaroğlu.
Țara este profund polarizată pe paliere multiple, problema identitară devine din ce în ce mai vizibilă, mutațiile societale apărute încă de la înființarea țării încep să devină din ce în ce mai vizibile, liberalizarea politicii interne este încă o utopie iar compoziția eteroclită a alianței opoziției este o slăbiciune a cărei efect de bumerang nu poate fi omis din discuție.
Turcia este un stat creat într-un context specific, într-o perioadă în care se așezau faliile internaționale și care a coincis cu faimoasa „cădere a Marilor Imperii” și cu apariția unor noi state naționale, create pe fundația dreptului la auto-determinare. Mustafa Kemal, fondatorul Turciei moderne și părintele turcilor, Atatürk, a adunat din ruine rămășițele fostului Imperiu Otoman, a purtat noua Republică prin cele mai complicate valuri ale istoriei sale moderne, și a gestionat noua schimbare, pe cât de dură și radicală, pe atât de necesară în contextul anilor 1920.
Însă reforma și victoria lui Atatürk nu a fost completă și a creat pseudomorfoze care au lăsat în urmă „tensiuni permanente și neostoite.” Mustafa Kemal a creat o Republică ale cărei valori au fost impuse de sus în jos, în care noua paradigmă secularistă a căutat să anihileze islamul, legitimând chiar armata drept tutore legal al laicității. Dacă în acele vremuri ar fi existat rețele de socializare, Atatürk – cel care a organizat concursuri de Miss Univers, a adus arhitecți francezi pentru a da o fațetă occidentală Istanbulului și capitalei Ankara, liderul care se îmbrăca după normele vestimentare pariziene – ar fi fost etichetat drept ‚progresist.’ Însă fondatorul Turciei moderne nu a fost în postura de a da socoteală nimănui, nici pe plan intern, nici extern, iar europenizarea Turciei s-a făcut exclusiv în termenii specifici acelor vremuri: fără opoziție, fără monitorizări externe, fără dezbateri privind drepturile omului sau liberalizarea și includerea în viața politică a tuturor minorităților etnice și religioase.
Dintre cei șase piloni ai kemalismului, naționalismul implica un stat național construit pentru turci, în contrast cu Imperiul Otoman multietnic, iar secularismul a mizat pe faptul că Islamului nu i se va permite să mai aibă vreun rol public semnificativ în această nouă republică modernă, orientată spre vest. Aceste reminiscențe au început să iasă la suprafață încă din anii 1970, însă Recep Tayyip Erdoğan a reușit să le instrumentalizeze cel mai bine, reușind chiar să ducă un partid pigmentat religios nu doar în preferințele electorale ale turcilor, ci chiar în Parlamentul Republicii seculare.
Mai multe detalii, aici.
