Amenințarea nevăzută la adresa României – frontul din spatele monitorului

Că trăim tot mai mult sentimentul unui război, devine un adevăr pe care îl recunosc mulți dintre cei ce privesc cu atenție la scena politică internațională. Hoardele de migranți, schimbarea paradigmei de discuție la nivel internațional, resimțirea unor amenințări din ce în ce mai concrete – sunt elemente ce te pot face să construiești scenariul în care România este parte a unui teatru de război, chiar dacă nu este cel cu care ne-am obișnuit.

Armele convenționale, frontul și confruntarea directă lasă locul atacurilor surpriză, cu autori ce disimulează buna vecinătate cu cei care mâine pot fi aruncați în aer. Paris, Istanbul, Koln – sunt doar exemple recente și relevante al unui fenomen ce are loc pe toarte continentele. Și aici vine întrebarea fundamentală: cum te aperi tu – entitate statală sau, în egală măsură simplu cetățean de asaltul celor pentru care viața pare a avea prea puțină valoare, mai ales când este vorba de cea a celor de altă credință sau convingeri religioase.

Și uite așa, învățăm să operăm cu un nou limbaj în care folosim termeni precum criminalitate informatică sau infracționalitate cibernetică. Știri precum războiul declarat al grupării Anonymus cu ISIS țin capul de ziar al publicațiilor. Demonstrațiile ce leagă rețelele teroriste de atacurile asupra instituțiilor statelor din lumea civilizată nu mai sunt note de subsol. Iar toată această poveste poate arăta un tablou de care tot mai mulți se feresc să vorbească și care conturează vulnerabilitatea instituțiilor statului față de atacurile cibernetice asupra propriilor rețele și baze de date. Numai anul trecut, la nivel internațional, atacurile cibernetice au avut drept țintă instituții cu rol major în domeniile apărării naționale, afacerilor externe, cercetărilor spațiale, etc. Iar într-o lume în care interesele statelor civilizate sunt interconectate, România joacă un rol central într-un joc de presiune permanentă din partea celor interesați să accese în mod nelegitim sistemele de securitate și baze de date importante.

În acest context, ne întrebăm câți dintre noii miniștri de la Palatul Victoria sunt conștienți de forma de șvaițer pe care o are sistemul ce ar trebui să asigure securitatea datelor cu care operează propriile instituții ? Indiferent de faptul că vorbim de reprezentanți ai clasei politice sau ai grupării tehnocrate care conduce acum România, este fantasmagoric, pentru acest moment, să ne gândim că șeful unei instituții – proaspăt numit – va găsi timp să aibă o discuție cu cei ce se ocupă de rețeaua informatică a instituției, mai curând decât cu cei care se ocupă de imagine sau politic. Pentru că, nu-i așa – în mentalul public și în folclorul instituțiilor de stat ne gândim cu respect la Domnul Director, Doamna Secretară sau Doamna de Serviciu și perfect tangențial, la …băiatul de la IT.

Or, tocmai băieții de la IT – de multe ori echipe mici și subdimensionate – ar trebui să creeze imposibilul. De la a demonstra necesitatea cumpărării unor softuri performante și echipamente de protecție cibernetică de natură să asigure protecția datelor instituției, dar și backup –ul acestora, până la gestionarea unor acțiuni care să împiedice penetrarea de către grupuri active de infracționalitate organizată a propriilor date.

Dovada faptului că la nivel internațional a crescut preocuparea pentru întărirea capacității instituțiilor statelor dezvoltate este numărul mare de specializări și o nouă strategie educațională la nivel mondial, prin care universități importante deschid linii de specializare – fie de licență sau master – în domeniul securității cibernetice. Dar România, rămâne din nou un pas în spate, în condițiile în care singurele universități care asigură specializare în domeniu sunt Academia de Studii Economice și Academia Tehnică Militară. E bine, dar nu e de ajuns. Adică, marile grupări de criminalitate informatică au generat prejudicii de milioane de euro, recrutând din rândul tinerilor informaticieni. Astfel, poate că defensiva instituțiilor statului ar putea fi construită tocmai prin capacitarea tinerilor absolvenți de Electronică, Automatică și alte universități de profil, prin deschiderea unor programe de licență și master în securitate cibernetică.

În tot acest timp, în care autoritățile nu reușesc își maximizeze numărul specialiștilor pregătiți să răspundă noului tip de amenințare, România intră pe un trend diferit, transformându-se treptat in țară de tranzit – grație unui statut ce îi conferă locul 4 în Europa ca viteză a internetului – și intrând într-un top nedorit al infracționalității cibernetice.
Este evident că nu există un sistem perfect sigur, dar în egală măsură cred că este nevoie să regândim paradigma de raportare la sistemul de protecție a datelor, în principal în zona unor instituții cu rol major în dinamica actuală a Europei. Creșterea preocupării pentru întărirea sistemelor se siguranță cibernetică ar trebui să beneficieze de disocierea de eterna discuție a Legilor Big Brother și să fie privită ca o provocare în sine, la care România trebuie să găsească un răspuns coerent. Lipsa unui cadru legal care să impună instituțiilor să își protejeze infrastructurile informatice face din România o țară extrem de vulnerabilă în fața entităților ostile.

Pentru că așa cum arată noua hartă a jocurilor de putere într-o Europa sub asaltul altor civilizații, viitorul aparține celor care reușesc să gestioneze cel mai bine amenințările și scenariile de lucru în spațiul virtual .