Premierul Ilie Bolojan a anunțat recent un pachet fiscal de austeritate menit să reducă deficitul bugetar record produs de guvernarea anterioară. Măsurile, care includ înghețarea pensiilor și salariilor în sectorul public, majorarea TVA la 21%, accize mai mari și reintroducerea contribuțiilor de sănătate pentru unele pensii, vin într-un context în care România riscă pierderea accesului la fondurile europene și, implicit, frânarea investițiilor strategice. Tonul anunțului – și în special referința directă la cazul Greciei din 2009 – ridică întrebarea esențială: este România, în 2025, într-o situație comparabilă cu Grecia crizei din urmă cu 15 ani?
Grecia 2009: Dezastrul în cifre și cauze
Anul 2009 a marcat începutul uneia dintre cele mai grave crize economice din istoria modernă a Europei: criza datoriilor suverane din Grecia. Timp de un deceniu, Grecia a fost sinonimă cu falimentul de stat, protestele masive și politicile de austeritate severe. Pentru a înțelege amploarea acestui dezastru, este esențial să analizăm cifrele-cheie, cauzele profunde ale crizei și modul în care s-a prăbușit una dintre economiile fondatoare ale zonei euro.
Inițial, autoritățile elene anunțaseră un deficit de 6-8%. Ulterior, Comisia Europeană a descoperit că deficitul real ajungea la peste 15%, mult peste limita de 3% admisă în Uniunea Europeană prin Pactul de Stabilitate și Creștere. Nivelul datoriei Greciei în 2009 era considerat nesustenabil. În absența încrederii piețelor și cu costuri de finanțare explozive, statul nu mai reușea să se împrumute pentru a-și acoperi cheltuielile.
Șomajul a crescut accelerat, în special în rândul tinerilor. În 2013, va atinge un vârf de peste 27% – cel mai ridicat din Uniunea Europeană. În anii următori, economia Greciei s-a contractat cumulativ cu aproape 25%, echivalentul unei crize de proporțiile Marii Depresiuni din anii ’30.
Au existat în linii mari patru cauze generale pentru criza din Grecia. În primul rând, politici fiscale iresponsabile. Ani la rând, Grecia a cheltuit mult peste veniturile statului. Guverne succesive au majorat salarii, pensii și au angajat masiv în sectorul public, fără a asigura o bază fiscală solidă. Cheltuielile structurale au crescut într-un ritm nesustenabil. În al doilea rând a existat o evaziune fiscală uriașă. Fuga de taxe era un fenomen generalizat, în special în rândul profesiilor liberale și al marilor afaceri. Sistemul fiscal era ineficient, iar colectarea TVA și a impozitelor directe era printre cele mai slabe din UE. În al treilea rând, datele macroeconomice au fost falsificate. Un element esențial al crizei a fost pierderea încrederii. În 2009, noul guvern condus de George Papandreou a dezvăluit că datele anunțate anterior de guvernul Karamanlis erau manipulate. Falsificarea sistematică a deficitului și a datoriei a șocat piețele și a pus sub semnul întrebării credibilitatea Greciei ca stat membru al UE. Nu în ultimul rând, țara a intrat prematur în zona euro. Adoptarea monedei euro în 2001 a oferit Greciei acces la împrumuturi ieftine, dar fără mecanisme eficiente de control fiscal. Moneda unică a eliminat riscul de curs valutar, ceea ce a permis guvernului să se împrumute excesiv, fără sancțiuni imediate din partea pieței.
Criza grecească a fost un moment definitoriu pentru Uniunea Europeană. A expus slăbiciunile structurale ale zonei euro și a forțat o serie de reforme la nivel european, inclusiv mecanisme mai stricte de supraveghere fiscală. Pentru Grecia, însă, revenirea a fost lentă și dureroasă. Chiar și după zece ani, urmele crizei sunt vizibile: nivelul datoriei rămâne ridicat, investițiile sunt fragile, iar încrederea publicului în instituții – afectată profund.
România 2025: Criza deficitului
Anul 2025 marchează pentru România intrarea într-o zonă economică periculoasă: deficit bugetar scăpat de sub control, datorie publică în creștere accelerată și presiuni externe privind respectarea angajamentelor asumate față de Uniunea Europeană. Deși autoritățile insistă că țara nu se află (încă) în pragul colapsului, avertismentele se înmulțesc, iar pachetul fiscal anunțat recent de premierul Ilie Bolojan confirmă că guvernul a intrat în faza de corecție dureroasă. Este România în criză? Toate cifrele indică un punct critic care, dacă nu este gestionat cu prudență și fermitate, riscă să se transforme într-o criză sistemică.
Cu o țintă de 3% impusă prin Pactul de Stabilitate și Creștere, România se află în procedură de deficit excesiv din 2020. Nerespectarea calendarului de reducere a deficitului ar putea atrage sancțiuni și, mai grav, blocarea fondurilor europene, inclusiv cele din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Deși încă sub media UE (aprox. 85%), dinamica este îngrijorătoare: în 2019, datoria era de sub 35% din PIB. Creșterea rapidă, într-un context de dobânzi mari și inflație, pune presiune pe buget și pe capacitatea de finanțare a investițiilor publice. România rămâne statul UE cu cel mai mic grad de colectare a veniturilor fiscale. În comparație, media europeană este de peste 40%. Această fragilitate structurală face ca bugetul să fie extrem de sensibil la orice șoc economic sau social.
Anii 2020–2023 au fost marcați de politici expansioniste, inclusiv majorări de pensii, salarii și beneficii sociale, fără o reformă reală în sistemul de colectare. Deși multe măsuri au fost justificate prin crizele succesive (pandemie, război, inflație), efectul cumulativ a fost o explozie a cheltuielilor rigide. Mai multe guverne au promis o reformă fiscală profundă – lărgirea bazei de impozitare, digitalizarea ANAF, combaterea evaziunii –, dar puține s-au concretizat. România continuă să funcționeze cu un sistem de impozitare ineficient și dezechilibrat, unde povara cade adesea pe contribuabilii onești. În 2024, coaliția de guvernare a evitat măsuri dure, în context electoral. Corecția a fost amânată până în 2025, când riscurile externe au devenit imposibil de ignorat. Decizia premierului Bolojan de a impune pachetul fiscal prin asumarea răspunderii sugerează că guvernul este conștient de gravitatea situației, dar și de fragilitatea consensului politic.
România 2025 vs. Grecia 2009: Sunt comparabile cele două crize?
Criza fiscală din România anului 2025, aflată într-un moment de corecție dureroasă, ridică inevitabil întrebarea: ne îndreptăm spre un scenariu de tip Grecia 2009? La nivel politic și economic, paralele sunt trase frecvent, mai ales în contextul pachetului fiscal anunțat de premierul Ilie Bolojan pentru a reduce deficitul bugetar și a evita degradarea economică. Totuși, o privire atentă asupra celor două contexte arată că, deși există elemente comune, România nu se află (cel puțin pentru moment) în pragul unui colaps de proporții elene.
În ambele situații vorbim despre un deficit excesiv. Grecia 2009: deficitul oficial a fost „cosmetizat” ani la rând, iar în 2009 a fost dezvăluit un deficit real de peste 15% din PIB. România 2025: deficitul oficial este de aproximativ 6% din PIB, iar Comisia Europeană monitorizează atent nerespectarea calendarului de reducere convenit. Nu există acuzații de falsificare a datelor, dar presiunea de ajustare este reală.
Totodată, ambele țări au cheltuit mult și ineficient pe salarii și pensii, fără reforme structurale. România se confruntă astăzi cu o structură bugetară unde aproape 90% din venituri merg pe cheltuieli fixe (salarii, pensii, asistență socială, dobânzi). În ambele cazuri, decidenții politici au întârziat aplicarea reformelor, din motive electorale sau populiste. România a amânat măsuri de ajustare din 2022 până în 2025, exact cum Grecia a amânat reformele cerute de UE până ce piețele au reacționat brutal.
Totuși, Grecia în 2009 avea o datorie publică de 127% din PIB și un deficit de peste 15%. România în 2025 are o datorie de ~55% din PIB și un deficit în jur de 6%, încă gestionabil. Totodată, Grecia era o economie bazată pe consum, turism și sector public supradimensionat, cu puține exporturi și competitivitate scăzută. România, în schimb, are o economie mai diversificată, cu un sector industrial semnificativ (auto, IT, energie), parte a lanțurilor europene de producție. Nu în ultimul rând, Grecia, membră a zonei euro, nu avea instrumente de ajustare monetară. România are leul și o politică monetară proprie, ceea ce permite ajustări prin curs și dobânzi (cu riscuri, dar și flexibilitate).
În concluzie, există și asemănări între cele două crize, dar și diferențe fundamentale. România nu este, în mod obiectiv, într-o situație identică cu Grecia din 2009. Nu are o datorie nesustenabilă, nu a pierdut complet încrederea piețelor, iar economia are mai multe resurse de reziliență. Însă paralela trasată de premierul Bolojan nu este gratuită: dacă nu se iau măsuri de corectare fiscală, direcția ar putea deveni similară.
Adevărata miză a pachetului fiscal este de a evita punctul fără întoarcere – momentul în care reformele nu mai sunt negociate, ci impuse de creditorii externi. Grecia a învățat această lecție cu prețul unui deceniu pierdut. România are șansa să evite aceeași soartă, dar numai dacă politicile actuale vor fi însoțite de coerență, echitate și transparență.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
