La fel cum creștinismul este împărțit în mari ramuri – ortodocși, catolici, protestanți – și în Islam există familii de credință cu dogme, ritualuri, lideri religioși și centre de putere diferite. În lumea creștină, separările au dus la jurisdicții distincte, patriarhi și papi, dar toți se revendică de la aceeași figură fondatoare, Iisus; în mod similar, în Islam, sunniții și șiiții se raportează la același profet, Mahomed, însă dezacordul asupra succesorilor săi și al autorității religioase a creat o falie durabilă, care astăzi modelează geopolitica Orientului Mijlociu.
De la conflict de succesiune la două mari ramuri
Separarea fundamentală din Islam apare în secolul al VII-lea, după moartea profetului Mahomed (632), când comunitatea musulmană nu s-a putut pune de acord asupra persoanei care trebuia să conducă umma – comunitatea credincioșilor. O parte a considerat că liderul, califul, trebuie ales de comunitate dintre companionii apropiați ai Profetului – aceștia vor deveni, istoric, sunniții –, în timp ce un alt grup a susținut că doar Ali, vărul și ginerele lui Mahomed, și descendenții săi direcți au legitimarea divină de a conduce – nucleul viitorului șiiism.
De atunci, linia de falie nu a mai dispărut, ci a generat războaie civile (primele fitna), dinastii rivale și, în timp, două universuri teologice paralele, cu propriile centre de învățare, propriile sărbători-cheie și propriile state protectoare. Totuși, din punct de vedere al practicii de zi cu zi – rugăciune de cinci ori pe zi, post în Ramadan, pelerinaj la Mecca –, un musulman obișnuit din ambele tabere ar recunoaște aceeași arhitectură de bază a credinței, notează informat.ro.
Cine sunt sunniții
Sunnismul este ramura majoritară a Islamului, reunind aproximativ 87–90% din musulmanii lumii. Estimările recente sugerează că, la nivel global, peste 1,5–1,6 miliarde de oameni pot fi considerați sunniți, de la Indonezia și Pakistan până la Egipt și Maroc.
Caracteristici definitorii:
Autoritatea religioasă: sunniții pun accent pe consensul comunității și pe școlile de drept (madhhab), fără o „ierarhie” verticală de tip papal; autoritatea este difuză, în mâinile unor rețele de ulema (învățați religioși).
Geografie: au majorități covârșitoare în Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Egipt, Turcia, Arabia Saudită, majoritatea statelor din nordul Africii și în mare parte din lumea arabă sunnită.
Identitate politică: în secolul XX, regimuri laice (Egiptul lui Nasser, Turcia kemalistă) și monarhii conservatoare (Arabia Saudită, Iordania) au reprezentat fețe foarte diferite ale lumii sunnite, de la naționalism arab la islamism politic (Frăția Musulmană).
Exemplu util: așa cum catolicismul are mai multe ordine și tradiții (iezuiți, franciscani) sub aceeași umbrelă, și sunnismul cuprinde o pluralitate de școli de drept și curente teologice, de la tradiționalismul hanbalit la misticismul sufit.
Cine sunt șiiții și unde se află
Șiiții reprezintă, la scară globală, aproximativ 10–13% din musulmani, adică între 200 și 260 de milioane de oameni, concentrați în câteva state-cheie. Majoritatea covârșitoare a șiiților aparțin ramurii „imamiților” (duodecimani), care cred în linia celor 12 imami infailibili, urmași ai lui Ali.
Potrivit estimărilor Pew și altor surse demografice, cele mai mari comunități șiiite se găsesc în: Iran, Irak, Pakistan, India, Azerbaidjan, Yemen, Turcia, Siria, Liban.
În plan teologic, șiiții acordă un rol central conceptului de imam ca figură cu autoritate spirituală și, în tradiția duodecimană, ca intermediar privilegiat între divin și comunitate. Ritualurile lor includ comemorarea dramatică a martiriului imamului Husayn la Karbala (Ashura), care formează nucleul unei spiritualități a suferinței și rezistenței.
Wahabismul și alte curente: ideologie, nu „ramură separată”
Wahabismul nu este o ramură de sine stătătoare, ci un curent ultraconservator în interiorul sunnismului, apărut în secolul al XVIII-lea în Peninsula Arabă, în jurul predicii lui Muhammad ibn Abd al-Wahhab și al alianței sale cu familia Al Saud. El promovează o interpretare literalistă a textului coranic și a hadith-urilor, respingând multe practici populare (cultul sfinților, vizitarea mormintelor) pe care le consideră inovații condamnabile.
Astăzi, wahabismul este doctrina oficială, cu nuanțe, în Arabia Saudită și influențează mișcări salafiste în diverse țări sunnite, de la Golful Persic la nordul Africii și Asia de Sud. Deși teologic nu este identic cu toate formele de salafism, în practică, termenii sunt adesea suprapuși în discursul politic și mediatic.
Alte curente de menționat
Ibadiții – o minoritate distinctă, concentrată în Oman, cu circa 0,2–0,3% din totalul musulmanilor, cu doctrină între tradițiile timpurii kharijite și sunnite.
Alawiții – grup esoteric prezent în Siria, asociat cu conducerea politică a familiei Assad, istoric considerați o ramură derivată din șiiism, dar cu doctrine foarte specifice.
Pentru cititorul ortodox, se poate spune că wahabismul este mai degrabă o „linie ideologică” internă a lumii sunnite, cu impact politic disproporționat față de numărul adepților, similar cu rolul unui curent ultra-conservator în interiorul unei Biserici largi.
Compoziția religioasă a Iranului
Din punct de vedere oficial, Iranul este republică islamică șiiită, având, conform datelor clasice citate de CIA World Factbook și alte surse, între 90 și 95% din musulmani de rit șiit (aproape toți duodecimani) și 5–10% musulmani sunniți. O analiză a recensământului și estimările guvernului indică faptul că aproximativ 99% din populația Iranului este înregistrată ca musulmană, majoritatea covârșitoare fiind șiiți.
Totuși, sondajele sociologice independente sugerează un peisaj religios mai fluid, cu o parte a populației care se declară „fără religie”, agnostică sau „spirituală, dar nu religioasă”, ceea ce nu schimbă însă axa oficială: statul rămâne construit pe doctrina șiiită duodecimană și pe conceptul de velayat-e faqih (conducerea jurisconsultului). Minoritățile sunnite sunt concentrante în rândul kurzilor, turkmenilor și balucilor, iar alte confesiuni (creștini, zoroastrieni, bahai) sunt oficial foarte reduse ca pondere.
Din perspectivă regională, Iranul este principalul pol de putere al șiiților, sponsorizând sau sprijinind mișcări șiite în Irak, Liban (Hezbollah), Yemen (Houthi) sau Bahrain, ceea ce îi conferă o identitate geopolitică distinctă de vecinii săi sunniti.
Cât cântăresc aceste diferențe în rivalitățile arabo-musulmane
În termeni demografici, lumea musulmană este în mod covârșitor sunnită – circa 85–90% –, iar șiiții formează o minoritate concentrată în câteva puncte strategice (Iran, Irak, Golful Persic). Această distribuție creează o geometrie de putere în care, în multe state, elita politică și cea religioasă aparțin unui grup, iar o parte semnificativă a populației aparține celuilalt, alimentând tensiuni sectare.
Din punct de vedere geopolitic, diferențele religioase acționează ca multiplicator de conflict pe următoarele axe:
Iran vs. monarhiile sunnite din Golf (în special Arabia Saudită): competiție pentru leadership în lumea islamică, cu dimensiune teologică (șiiți vs. wahabiți) și geostrategică (controlul rutelor energetice, influență în Irak, Siria, Yemen).
Arabia Saudită vs. Qatar / Turcia: rivalități intra-sunnite, în care se confruntă un islam conservator wahabit cu versiuni mai „frăție-musulmană” sau național-islamistă; sectarismul joacă un rol mai mic decât divergențele de ambiție regională.
În Siria, Irak și Yemen, clivajul șiit–sunnit nu este cauza unică a conflictelor, dar devine lentila prin care Iran și Arabia Saudită își structurează alianțele, iar Turcia își poziționează interesele, în special față de comunitățile sunnite și de dosarul kurd. Practic, fiecare dintre cele trei puteri încearcă să fie „statul-lider” pentru propriii săi coreligionari sau pentru un anumit tip de Islam politic, transformând fault-line-ul religios într-o arhitectură de coaliții și proxy-uri.
Dosarele Siria, Irak și Yemen
Siria: regim alawit, „axă șiită” și opoziție sunnită
În Siria, regimul Assad este dominat de alawiți, o ramură apropiată de șiiism, motiv pentru care Iranul a prezentat apărarea Damascului ca pe apărarea „axei rezistenței” șiiite și anti-occidentale. Teheranul a trimis consilieri ai Gardienilor Revoluției, luptători Hezbollah și miliții șiite din Irak, Afganistan și Pakistan, transformând conflictul într-un dosar central al proiecției sale regionale.
De cealaltă parte, Arabia Saudită a susținut în diferite etape grupări ale opoziției sunnite, de la facțiuni ale Armatei Libere Siriene până la formațiuni salafiste, folosind discursul anti-șiit pentru a delegitima regimul Assad și influența iraniană. Turcia a sprijinit, la rândul său, opoziția sunnită și a cerut încă de la început plecarea lui Assad, dar a operat mai nuanțat: în timp ce Riyadh a privit Siria în logica războiului rece cu Iranul, Ankara a îmbinat solidaritatea cu suniții sirieni cu obsesia de securitate față de entitățile kurde de la frontieră.
Irak: majoritate șiită, minoritate sunnită, și jocul echilibrelor
În Irak, căderea lui Saddam Hussein a inversat raportul de putere: o majoritate șiită, mult timp marginalizată, a preluat controlul instituțiilor, în timp ce comunitatea sunnită a resimțit tranziția ca pe o pierdere istorică. Iranul a profitat de această reașezare pentru a cultiva partide și miliții șiite, de la formațiuni politice mainstream la unități paramilitare care au devenit pivoti ai securității irakiene și canale de influență directă.
Arabia Saudită a încercat să se prezinte ca protectoare a suniților irakieni, susținând inițial forțe politice sunnite și, indirect, rețele tribale, dar cu mai puțin succes decât Iranul în zona șiită. Turcia, la rândul său, a urmărit două obiective: să evite marginalizarea totală a suniților (pe care îi percepe ca un contrabalans la influența iraniană) și să limiteze autonomia kurdă din nord, ceea ce a împins Ankara spre o politică de „balans sectar” în favoarea suniților și turkmenilor.
Yemen: război local, folosit ca teatru al rivalității saudito-iraniene
În Yemen, războiul civil a pornit din cauze interne – prăbușirea unui sistem politic fragil, nemulțumiri socio-economice, rivalități tribale – dar a fost rapid reîncadrat în termenii rivalității saudito-iraniene. Mișcarea Houthi, de tradiție șiită zaidită, a fost prezentată de Riyadh ca un „proxy” iranian la granița sudică, justificând intervenția militară a coaliției conduse de Arabia Saudită pentru a-l reinstala pe președintele Hadi, aliat sunnit.
Iranul, la rândul său, a oferit Houthis sprijin politic, informațional și, potrivit mai multor rapoarte occidentale, armament și expertiză, dar fără a controla pe deplin dinamica locală; pentru Teheran, Yemenul este mai degrabă un dosar de „cost redus, presiune mare” asupra Arabiei Saudite. Spre deosebire de Siria și Irak, Turcia a jucat un rol mult mai modest în Yemen, menținând o poziție declarativă critică față de intervenția saudită, dar fără implicare militară directă, ceea ce ilustrează faptul că sectarismul nu este singurul filtru al politicii sale regionale.
Cum arată pe hartă „frontul” religios
Dacă privim din Iran, Siria (regimul Assad), Irak (majoritate șiită la guvernare) și mișcarea Houthi din Yemen alcătuiesc o „arcadă” de influență șiiită sau pro-iraniană, care leagă Teheranul de Mediterana și de Marea Roșie. Din perspectiva Arabiei Saudite, aceeași configurație apare ca o încercuire șiită, la care răspunde prin sprijin pentru actori suniți și prin promovarea propriului model religios și politic – wahabit, monarhic, gardian al celor două locuri sfinte.
Turcia, în schimb, nu se poziționează explicit ca „lider al suniților” în sens doctrinar, ci ca o putere sunnită națională și neo-otomană care își apără interesele de securitate și influență în Siria și Irak, uneori în convergență cu Arabia Saudită (pe dosarul Assad), alteori în competiție (față de Qatar, Frăția Musulmană, și influența asupra opoziției sunnite). În practică, clivajul religios trasează culoarul de alianțe posibile, dar conținutul efectiv al politicii Iran–Arabia Saudită–Turcia este dat de calculul de putere, de dosarele energetice și de raportul fiecărei capitale cu Washingtonul, Moscova și Bruxellesul.
Conflicte interne sectare: în Irak, Liban, Bahrain, Yemen, linia șiiți–sunniți se suprapune peste clivaje etnice, de clasă și de putere, transformând crize politice într-un joc cu sumă zero între comunități religioase.
Totuși, este important de subliniat că religia nu este singura explicație și nici întotdeauna factorul originar de rivalitate. Adesea, regimuri, servicii secrete și puteri externe au instrumentalizat identitățile religioase pentru a-și securiza puterea sau a-și extinde influența. Așa cum în Europa confesionalismul a fost folosit de state pentru a-și justifica alianțe și războaie – catolic vs. protestant –, în Orientul Mijlociu etichetele „șiit” și „sunnit” sunt adesea limbajul în care se exprimă conflicte de putere, resurse și securitate.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
