Skip to content
Opinii & Analize

Apatia politică din România. Două cauze nediscutate ale prezenței scăzute la vot

Din 2008 încoace, prezența la vot la locale a depășit cu peste zece puncte procentuale prezența la parlamentare. Dacă se menține acest trend, prezența la parlamentarele din 6 decembrie n-ar trebui să depășească cu mult 35%. Mobilizarea mai scăzută a aleșilor locali, atenuarea emoției colective negative după locale și neîncrederea sunt explicațiile generale găsite pentru diferența dintre prezența la vot de la locale și cea de la parlamentare. Între timp, pe lista explicațiilor a apărut și pandemia de coronavirus. Dincolo de aceste argumente, prezența din ce în ce mai scăzută la vot la scrutinurile naționale demonstrează o evidentă apatie politică. Ceea ce înseamnă că, indiferent de categoria de vârstă din care fac parte, marea majoritate a românilor nu mai votează. Fenomenul nu este specific doar României. Bunăoară, în Marea Britanie, în 2015, peste jumătate dintre muncitorii manuali și dintre absolvenții de liceu nu mai votau. La un an după Brexit, prezența la vot a clasei de mijloc depășea cu peste 30% prezența la vot a clasei muncitoare. Motivul? Clasa muncitoare din Anglia se simțea abandonată de o social-democrație excesiv de favorabilă imigrației și interpretării neoliberale a economiei. Percepția era aceea că muncitorimii nu îi mai erau ascultate doleanțele politice și că rămăsese fără voce. Drept urmare, nu mai avea rost să voteze. Chestiunea nu e nouă. Percepția abandonului politic e mai mare la votanții care nu sunt absolvenți de studii superioare. După ce Barack Obama câștiga al doilea mandat prezidențial în 2012, aproape 65% dintre absolvenții de liceu din Statele Unite considerau că au rămas fără voce în politica americană. Că, altfel spus, nu sunt ascultați și reprezentați. Semințele trumpismului erau astfel sădite cu mult înainte ca lui Trump să-i treacă prin minte că poate face, din nou, America mare. Nereprezentați de politicienii aleși se simțeau și alții. Potrivit unui sondaj realizat de Ipsos-MORI, în 2017, percepția abandonului politic era ridicată în toată lumea occidentală. 65% în Germania, 68% în Belgia, 73% în Franța, 74% în Statele Unite și 77% în Italia considerau că propriile guverne nu puneau preocupările electoratului pe primul loc. Totodată, percepția despre economie era că aceasta îi favorizează net pe indivizii bogați și puternici: 85% în Spania, 84% în Italia, 78% în Statele Unite, 77% în Germania, 75% în Franța.

Ce putem spune despre percepția abandonului politic în România? Putem spune că sondajele care se fac în România n-o măsoară direct. Indirect însă, atât anumite date din sondaje, cât și prezența la vot spun multe despre percepția abandonului politic în România. Încrederea în partidele politice din România era de sub 10% în 2019. La fel era și cu cinci ani în urmă. În schimb, încrederea în politicieni a scăzut masiv în 2020 pe fondul pandemiei de coronavirus. În cea mai mare parte a anului 2020, topul încrederii în politicienii din România a fost condus de Gabriela Firea, urmată de Klaus Iohannis. E mai puțin important cine a ,,dominat” acest top. Contează că nivelul de încredere pentru fostul primar general al Capitalei nu trecea de 35%, în condițiile în care în anii trecuți trebuia să ai cel puțin cifra patru în față pentru a te situa în topul încrederii din România.

Coroborând datele de mai sus cu trendul descrescător al prezenței la vot ajungem la o concluzie simplă. Apatia politică din România derivă din sentimentul majorității cetățenilor că au fost abandonați de politicienii pe care i-au votat. În plus, apatia politică demonstrează existența unei masive volatilități politice. Adică dispariția loialității electoratului față de partidele tradiționale, pe fondul peformanței mediocre pe care acestea au demonstrat-o la guvernare în diferite formule politice. Volatilitatea politică înseamnă că votanții optează pentru un partid într-un ciclu electoral și pentru un alt partid, chiar antagonic, în alt ciclu electoral. Un exemplu ar putea fi de ajutor. La prezidențialele din SUA din 2016, peste două milioane dintre votanții care optaseră pentru Mitt Romney în 2012 au preferat-o pe Hillary Clinton. Simultan, peste opt milioane dintre votanții care puseseră ștampila pe Obama în 2012, au optat pentru Trump în 2016. Astfel, Donald Trump a reușit să atragă aproape 13% din ,,bazinul” democrat și să câștige în patru state importante, dominate de Obama și în 2008, și în 2012. Despre volatilitatea politică din România nu numai că nu se discută. Ea este camuflată de discursul experților în științele sociale, care vorbesc obsesiv despre ,,stânga” și despre ,,dreapta”. Electoratul este bombardat astfel cu imaginea unui mediu politic stabil și ordonat, adică foarte clar polarizat între stânga și dreapta. Simplificând masiv realitatea politică, un astfel de discurs poate influența opțiunile politice. Totuși cât de mare e volatilitatea politică din România? Tinerii educați votează în masă cu ,,dreapta” fără să aibă vreodată ,,rătăciri” de stânga? Estimările sunt de 20% volatilitate politică pentru democrațiile consolidate și până la 80% pentru restul. Ca atare, volatilitatea politică din România trebuie să fie un pic peste 20%.

Referitor la cauzele mai puțin discutate ale apatiei politice din România, acestea sunt cel puțin două.

Post-democrația. Adică o ordine politică din ce în ce mai elitistă, în cadrul căreia politicienii sunt preponderent interesați de interacțiunea cu elitele de business. Și puțin interesați de contactul cu votanții. Oricum am da-o, reprezentativitatea unei democrații nu constă atât în procedurile sale formale cât în interacțiunea sistematică dintre aleși și alegători. Fără logica populară, logica pragmatică a unei democrații nu are legitimitate. Patriotismul constituțional are nevoie de patrioți constituționali. În caz contrar, consecința este scăderea constantă a intenției de a vota din partea majorității cetățenilor. Adică apariția apatiei politice. Trebuie spus că apatia politică nu se traduce neapărat în scăderea încrederii în democrație. Ci mai degrabă în creșterea frustrării față de democrațiile care au instituționalizat abandonul politic. Datele vorbesc de la sine. Un studiu al Pew Research Center din 2017 stabilea că doar un respondent din zece respingea democrația. În același an, concluzia unei cercetări a Voter Study Group era aceea că 86% dintre americani credeau în democrație. E foarte probabil ca cetățenii afectați de apatie politică să susțină interpretările nationalist-populiste ale democrației.

Covârșitoarea majoritate a politicienilor din România afișează un stil de viață cu care cei mai mulți alegători nu se identifică. Într-un interviu ,,șoc” cu Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu istorisea că le atrăsese atenția reprezentanților regimului comunist despre excesele în materie de consum săvărșite de diferiții reprezentanți ai nomenklaturii După Iliescu, consumul ostentativ era extrem de strident într-o țară cu un standard general scăzut al calității vieții. Și decredibiliza masiv o elită politică care pretindea austeritate din partea populației în schimbul unui plan faraonic de investiții în industria grea și în infrastructură. Diferența în creștere dintre stilul de viață al elitei londoneze și stilul din ce în ce mai auster al muncitorului britanic, l-a determinat pe ultimul să nu mai iasă la vot, în general. Dar să voteze pentru Brexit prin canalizarea diferitelor frustrări social-politice către Uniunea Europeană. La baza acestei rupturi între stilurile de viață se află educația. Educația încă te poate propulsa social în democrațiile consolidate. În democrațiile neconsolidate, educația te propulsează de multe ori spre salariul minim pe economie. La nivelul Uniunii Europene, peste 60% dintre cetățenii cu drept de vot n-au urmat cursuri universitare. În Italia, procentul se apropie de 80%. În România, situația e asemănătoare. Absolvenții de studii universitare reprezintă doar 26% din totalul populației, cel mai mic procent din Uniunea Europeană. Ca atare. ,,dreapta” din România sigur nu-și dorește să fie votată doar de cetățenii români cu studii superioare. Altceva contează. Și-anume că o populație preponderent săracă și needucată va vota din ce în ce mai puțin. Soluția nu este ca peste 50% dintre parlamentari să aibă doar liceul și astfel să scadă diferența de status dintre parlamentari și votanți. Soluția este creșterea investiției în educație, cu consecința favorizării mobilității sociale și diminuării inegalității sociale. Și, simultan, apropierii dintre stilurile de viață ale alegătorilor și aleșilor. Pentru politicienii din România, strategia pare că e alta. Respectiv manufacturarea de emoții colective negative care să garanteze votul de blam împotriva unui partid. Când empatia social-politică a aleșilor se limitează la datele din sondaje, apatia politică și reprezentativitatea scăzută a guvernării nu mai contează. Fiindcă țapi ispășitori se găsesc cu duiumul.

***

Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.

A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *