Skip to content
Opinii & Analize

Barometrul vieții religioase din România pe înțelesul tuturor (II)

(Partea întâi se poate citi aici.)

Barometrul vieții religioase realizat în luna decembrie a acestui an de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS (CCSL), în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte (versiune completă aici), clarifică o serie de aserțiuni referitoare la relația dintre biserică/religie și diverse opțiuni strategice ale populației României, tratate până acum într-un registru minor, simplificator și – nu odată – plin de resentimente.

Tabel 1. Sursa: Barometrul vieții religioase a românilor (decembrie 2020), realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS (CCSL).

Prima dintre aserțiunile înghițite de-a gata este cea după care religia (Ortodoxă) ar fi un impediment în proiectul euro-atlantic și de modernizare a României, asumat prin „consensul Snagov” de clasa politică românească.

Aserțiunea este, în realitate, falsă. După cum indică datele cercetării CCSL, 88,5% dintre români nu cred că „religia împiedică în vreun fel apartenența României la UE și la spațiul euro-atlantic”. Ideea – devenită deja loc comun în unele medii –  după care Ortodoxia/religia ar fi ceva nu doar anacronic, dar și veritabil factor de blocaj civilizațional, este infirmată de cercetările sociologice. Este doar o impresie, vehiculată strategic în spațiul public mai ales de cei care, a priori, sunt împotriva oricărei referințe religioase sau ecleziale. Problema de fond din punct de vedere al funcționării societății românești nu este de ordin moral (până la urmă fiecare este liber să creadă ce vrea). Altminteri spus, nu contează cine are dreptate cu privire la justețea/adevărul/falsitatea religiei, ci dacă religia/Biserica pot fi utilizate, din moment ce au atâta aderență, inclusiv în proiecte societale de anvergură, cum ar fi consolidarea poziției euroatlantice a României, întărirea Bucureștiului ca factor regional de stabilitate, creșterea ponderii și sporirea influenței României occidentale și pro-americane în regiune. Cercetările sociologice arată că poate, deci că trebuie folosită mai judicios. Din această perspectivă, chestiunea unei diplomații religioase a României, în principal în spațiul ortodox, unde Bucureștiul beneficiază de o biserică majoritară unică – Ortodoxă, latină, pro-europeană și pro-americană – și pe care ar trebui să o implice mai judicios într-o geopolitică a Ortodoxiei față de care statul român, cel puțin până acum, s-a dovedit complet afon.

A doua chestiune care trebuie menționată este cea a relației dintre religie și identitatea națională. Identitatea românilor nu este inextricabil legată de religie, dar este importantă, totuși. 58% dintre respondenți spun că „religia este fundamentală pentru identitatea națională”, iar 39% că „identitatea națională nu are legătură cu religia”. Procentul de 58% este peste media europeană, dar comparațiile nu sunt foarte relevante din moment ce nivelul de secularizare este foarte diferit în rândul societăților europene. Cert este că relația religie-identitate națională rămâne solidă în România și chestiunea nu trebuie neglijată. De aici și scorurile mari pe care le obțin în sondaje instituții precum Armata, Biserica sau Academia Română, care sunt percepute, dincolo de atribuțiile lor specifice, (și) ca instituții identitare, repere ferme într-o lume convulsionată. Apelul la ele și scorul mare acordat acestora este și expresia unei nevoie de repere solide care, astăzi, sunt tot mai dificil de întrezărit.

Tabel 2. Sursa: Barometrul vieții religioase a românilor (decembrie 2020), realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS (CCSL).

 

Chestiunea rusă, așa cum apare în Barometrul vieții religioase, merită și ea un comentariu. Întrebați dacă „UE și NATO trebuie lăsate să se extindă cât se poate în Estul Europei”, 62% răspund pozitiv, iar 21% cred că „Rusia trebuie lăsată să aibă sfera ei de influență în estul Europei pentru a echilibra puterile occidentale”.

Nu e nimic nou aici. Într-un sondaj realizat în perioada 17-25 octombrie 2020, care măsura încrederea românilor în diverse state, mai mult sau mai puțin învecinate, a rezultat că cea mai mică încredere o au românii în China (20,1%) și Rusia (21,3%).

Rezultatele sunt similare. Practic, constatăm că, astăzi, circa 20% din populație nu este explicit împotriva Rusia sau are încredere în acest stat, indiferent de forma întrebării. Procentul nu este foarte mare, dar trebuie să ne așteptăm ca, în timpul pandemiei, dacă nu se schimbă nimic în comportamentul Rusiei, să nu scadă semnificativ. De fapt, în timpul crizei pe care o trecem, Rusia a ieșit din vizorul imediat de preocupări a românilor, aceștia nu o mai percep ca pericol principal, a ieșit de pe radar sau de pe primele locuri ale agendei populației. Au venit alte provocări, mai concrete, mai presante, mai actuale. Sigur, chestiunea nu e de durată, reticența și adversitatea față de Rusia în România este prea mare ca să se schimbe trendurile așa de ușor și încrederea în Federația Rusă să o ia în sus. Dar, pe moment, suntem unde suntem.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *