Una dintre cele mai tulburătoare povești ale Revoluției din 1989 este cea a celor aproximativ 25.000 de turiști sovietici intrați în România cu câteva zile înainte de prăbușirea instituțională a regimului Ceaușescu. Nici azi nu se știe tot despre ei: cine erau, câți au fost cu adevărat, ce misiuni aveau, cine îi coordona, cât a fost panică autentică versus operațiune organizată. Nici când au ieșit, nici cum. Dar un lucru este cert: România s-a arătat slabă. Stilul comunist de păzit frontierele de națiuni-prietene a dus la o vulnerabilitate de proporții.
Au trecut peste 35 de ani, s-au schimbat stilul și generațiile în statul român. Desigur, lecția turiștilor sovietici a fost uitată. 38.000 de oameni, majoritatea din fostul spațiu sovietic, vin la București pentru un concert al lui Max Korj. Oficial: fani. Neoficial? Nimeni nu știe cu adevărat. Și nici nu poate ști. Într-un flux de zeci de mii de persoane, România a fost din nou vulnerabilă, pentru că nu era pregătită și pentru un asemenea scenariu, o infrastructură de analiză și capacitatea de a separa divertismentul de risc strategic.
La ora la care scriu, concertul s-a terminat. A fost doar un eveniment între vecini. Korj nu poate cânta în Belarus și în Rusia, iar în Ucraina nu se adună nimeni pe un stadion, de frica bombelor rusești. S-a ales Bucureștiul, așa cum, în trecut, se făcea botezul la vecinul Fane, care avea curtea mai mare și magnetofon. Dar pericolul teoretic a rămas. Ce facem dacă o parte din cei 38.000 nu au plecat și se pregătesc să te lase fără apă, energie, internet? Sau se pregătesc să saboteze ajutorul dat Ucrainei?
Suntem într-o lume complet nouă, infinit mai mobilă și mai greu de controlat. Astăzi nu mai ai nevoie de coloane de tancuri sau de convoaie militare. Ai nevoie de bilete online, de grupuri Telegram, de aplicații de ridesharing și de un eveniment suficient de mare încât să justifice mișcări masive de oameni fără să ridice întrebări. Așa cum ai înțeles deja, problema nu este concertul. Problema este că statul român pare să funcționeze încă mental în logica anilor 90, păzind un gard și uitându-se la acte, în timp ce amenințările reale ale anilor 2020 sunt hibride, fluide și mascate în activități civile, frumoase și convingătoare.
Cine s-ar fi gândit acum 40 de ani că poți ascunde influență politică în platforme video? Cine s-ar fi gândit că poți destabiliza societăți prin meme-uri, boți și influenceri? Cine s-ar fi gândit că infrastructura critică poate fi lovită de adolescenți din fața unui laptop? De ce nu s-a gândit nimeni că o operațiune ostilă României ar putea fi mascată într-un concert?
Desigur, nu orice concert este o conspirație și nu orice grup mare de străini este suspect. Înseamnă doar că statele serioase își pun întrebări serioase, fac simulări, construiesc scenarii, au planuri pentru situații improbabile, tocmai pentru că istoria ne demonstrează în fiecare zi că evenimentele improbabile sunt cele care schimbă lumea.
România are astăzi stadioane pline, festivaluri uriașe, frontiere Schengen aeriene, trafic regional intens și o poziție geopolitică infinit mai sensibilă decât în 1989. În același timp, are instituții care încă reacționează lent, birocratic și adesea propagandistic. Se vorbește mult despre „reziliență”, dar foarte puțin despre capacitatea reală de a gestiona haosul dacă el apare sub o formă neconvențională.
„Turiștii sovietici” din 1989 poate erau agenți, poate nu. Statul român nu a fost capabil să știe exact. Asta ar trebui să ne preocupe și astăzi: dacă cineva ar încerca să exploateze vulnerabilitatea unei societăți deschise, avem un plan?
Ipoteză: Topurile muzicale din Congo sunt dominate acum de muzicienii Fally Ipupa, Koffi Olomidé, Ferré Gola și Gaz Mawete. Dacă Sony Music Africa închiriază stadionul național din București pentru un concert cu ăștia patru și vinde 38.000 de bilete chiar în Congo, ce facem? Îi lăsăm să vină, cu tot cu Ebola?
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
