Despre carburanți se spune prea rar: ceea ce bagi astăzi în rezervor nu are legătură cu evenimentele de ieri sau de azi. Benzina și motorina care ajung la pompă provin din țiței cumpărat, în cele mai multe cazuri, cu aproximativ o lună și jumătate în urmă. În cazul importurilor din Golful Persic, lanțul logistic – de la contractarea petrolului, transportul maritim, descărcarea în terminale și până la rafinare și livrare în benzinării – durează în jur de 40-45 de zile. Cu alte cuvinte, carburantul pe care îl plătești acum reflectă costurile de la mijlocul lunii ianuarie, nu turbulențele de pe piața petrolului din ultimele zile. În aceste condiții, salturile bruște de preț din prezent nu pot fi explicate economic în mod credibil. Ele sunt, în bună măsură, reacții speculative ale pieței.
Mai ales că, încă de aseară, tendința globală a început să se inverseze. Mai multe companii majore din industria energetică au anunțat că vor scoate pe piață volume suplimentare din rezervele strategice sau comerciale, tocmai pentru a tempera creșterile accelerate de preț. Pe piețele internaționale, semnalul este clar: presiunea se relaxează. Și totuși, la pompă, șoferii români continuă să plătească mai mult.
Explicația nu este doar în zona companiilor petroliere, ci și în arhitectura fiscală creată de actualul Guvern. Aproape jumătate din prețul plătit de consumator reprezintă taxe: TVA și accize. Cu cât litrul este mai scump, cu atât statul încasează mai mult. Este un mecanism simplu și cinic în același timp. Doar din scumpirile înregistrate în luna martie, Ministerul Finanțelor ar urma să încaseze suplimentar aproximativ 1,3 miliarde de lei din TVA și încă 2,1 miliarde de lei din accize. Vorbim despre sume care nu au fost prevăzute inițial în buget și care apar, practic, din inflația carburantului.
Pentru orice guvern aflat sub presiune bugetară, astfel de venituri suplimentare sunt mană cerească. Ele pot acoperi rapid găuri create de politici publice ineficiente, de proiecte prost gândite sau de risipa cronică a banului public. Iar risipa nu lipsește.
Am scris de zece ori și o repet și acum, pentru a unsprezecea oară: în acest an statul român va cheltui aproximativ un miliard de euro pentru construirea sau modernizarea unor stadioane. În multe cazuri, ele vor deservi cluburi private, nu infrastructura sportivă de interes public larg. Dacă cineva are curiozitatea să facă un calcul simplu – costul total împărțit la numărul de locuri – va descoperi o realitate absurdă. În unele proiecte, precum cele de la București sau Târgoviște, prețul unui singur scaun de stadion ajunge la nivelul unei garsoniere într-un oraș mic, precum Pașcani.
În mod normal, asemenea disproporții ar trebui să ridice întrebări serioase despre prioritățile statului și despre modul în care sunt cheltuiți banii publici. Dar aici apare o problemă mai profundă: instituțiile care ar trebui să verifice și să sancționeze astfel de derapaje sunt, în multe cazuri, paralizate sau incomplete. România traversează o perioadă în care funcții esențiale din arhitectura statului rămân vacante sau fragile. Nu avem conducere stabilă în zone critice ale sistemului de securitate sau ale parchetelor.
În acest vid de autoritate, puterea executivă ajunge să funcționeze aproape fără contrapondere reală. Premierul decide, iar în jurul lui gravitează o întreagă clasă politică pentru care accesul la resursele publice a devenit un mod de viață. În final, factura nu o plătesc nici companiile petroliere, nici politicienii. O plătești tu. Ai grijă ce alegi data viitoare când o să te sperie cu „dacă ieșea X președinte motorina ajungea 10 lei”. Acum se anunță un preț de 11 lei.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
