„Când am reușit să ies din casă, apa îmi venea la gât. Cam un metru jumate”, a povestit, zilele astea, un gălățean foarte mișto. Genul care nu-și pierde capul și organizează salvarea familiei. Mi s-a părut impresionant de calm. Inevitabil m-am gândit ce am putea învăța din experiența asta.
La mine în casă un nivel de 150cm de apă ar fi catastrofal. S-ar strica, probabil, mașina de spălat, frigiderul și congelatorul, toată instalația electrică a casei (aproape toate prizele sunt jos), aproape toată mobila (90% din ea stă pe podea și e făcută din pal) și, cel mai probabil, s-ar distruge toate actele. Iar singurul lucru pe care-l pot face preventiv e să țin actele în altă parte.
Dacă cetățeanul din Galați e un băiat chibzuit și din punct de vedere financiar, ar putea să-și cumpere chiar azi sculele necesare golirii casei de apă și de noroi. Cu puțin efort, ar putea să o igienizeze până vineri, să refacă podeaua și să cumpere mobila până luni, în încă o săptămână ar putea să o doteze cu o nouă instalație electrică iar pe 1 octombrie să se uite la televizor cum merg lucrările de refacere a drumurilor și de indiguire a zonei.
Și aici ne oprim. Care refacere? Ce indiguire? De ce ți-ai reface casa inundată într-o localitate pauperă, amplasată în calea apelor, de care guvernului nu-i pasă? Și cui să o vinzi, dacă n-o renovezi înainte? Pe ce sumă?
Ce vreau să spun aici, cu exercițiul ăsta teoretic de supraviețuire, este că veștile proaste care au venit de la Galați nu sunt decât primele vești proaste. Iar eu și cu tine, cititorul acestui text, nu putem decât să ne punem actele pe un raft din partea de sus.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
