USR încearcă zilele acestea să se agațe destul de vizibil de proaspătul președinte Nicușor Dan. Asta cu toate că în istoria recentă relația dintre USR și Dan a fost una tumultoasă.
Nașterea USR: Un proiect personal devenit partid național
Nicușor Dan a fondat Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) în 2015, un vehicul politic cu o agendă anti-corupție, pro-transparență și cu un puternic accent pe administrația locală. La acel moment, Nicușor Dan era perceput ca un simbol al unei noi politici, departe de metehnele partidelor tradiționale. Structura partidului, însă, era eterogenă – cu membri proveniți din societatea civilă, dar și din medii corporatiste sau academice. Acest amestec a dus rapid la fracturi interne.
Primul pas politic concret a fost formarea Uniunii Salvați Bucureștiul (USB), în 2015, un proiect care a crescut organic din rețelele civice formate în jurul cauzelor de patrimoniu, spațiu public și urbanism responsabil. USB a participat la alegerile locale din 2016, iar rezultatul a fost neașteptat: Nicușor Dan a obținut 30,5% la Primăria Generală, clasându-se pe locul al doilea după Gabriela Firea (PSD), iar USB a câștigat mai multe locuri în Consiliul General. În toamna anului 2016, USB s-a transformat în USR – Uniunea Salvați România. Proiectul a reușit, în timp record, să strângă semnăturile necesare pentru a candida la alegerile parlamentare din decembrie 2016. USR a obținut un scor neașteptat de bun: 8,87% la nivel național, devenind a treia forță politică din Parlament. Succesul s-a datorat în special orașelor mari – București, Cluj, Timișoara, Iași – și votului tinerilor, din România și din diaspora.
USR a fost de la început un partid format din oameni noi în politică, mulți provenind din ONG-uri, mediul academic sau zona corporate. Această diversitate a fost atât o forță (pentru că a adus idei și energii noi), cât și o sursă de tensiune internă. Fără o doctrină unificatoare, fără o ierarhie politică clară și cu reguli interne adesea contestate, USR a început rapid să se confrunte cu conflicte între „facțiuni” – civici vs. progresiști, radicali vs. moderați, lideri locali vs. centrul de putere din București. Totuși, în ciuda tensiunilor, USR a reușit să se impună ca o alternativă credibilă la partidele tradiționale, beneficiind de o imagine publică „curată” și de sprijinul unei părți din societatea civilă. Nicușor Dan, ca fondator, era imaginea acestui proiect: un om fără trecut politic, dar cu o biografie profesională solidă și cu o carieră construită în lupta cu sistemul corupt.
Dar tocmai această imagine nealiniată și în afara jocurilor de partid a făcut ca, atunci când USR a început să se „profesionalizeze” politic, Dan să devină tot mai marginalizat. Iar tensiunile aveau să explodeze la scurt timp după succesul electoral.
Ruptura: Demisia lui Nicușor Dan și preluarea USR de către Dan Barna
În primăvara anului 2017, România se afla în plin proces de strângere de semnături pentru un referendum inițiat de Coaliția pentru Familie, ce urmărea modificarea Constituției pentru a redefini familia ca fiind formată strict între „un bărbat și o femeie”. Subiectul a divizat profund societatea românească, dar și partidele politice – inclusiv USR, un partid proaspăt ajuns în Parlament, construit tocmai pe ideea de a evita marile falii ideologice.
Nicușor Dan, în calitate de președinte al USR, a propus o poziționare neutră, argumentând că partidul este compus din oameni cu viziuni diferite și că ar trebui să se concentreze pe teme administrative, nu pe conflicte ideologice. A spus răspicat:
„USR nu este un partid ideologic, ci unul bazat pe valori civice. Nu putem impune o poziție într-o chestiune care ține de convingeri personale și de conștiință.”
Însă o parte tot mai vocală din conducerea USR – în frunte cu Clotilde Armand, Cristian Ghinea și Dan Barna – cerea ca partidul să adopte o poziție clar pro-LGBT și împotriva referendumului. Ei considerau că neutralitatea ar fi o formă de complicitate și că USR trebuie să fie ferm de partea drepturilor omului.
Tensiunile au culminat în iunie 2017, când, în urma unui vot intern al Biroului Național, majoritatea a decis ca USR să se poziționeze oficial împotriva referendumului pentru familia tradițională.
În aceeași zi, Nicușor Dan și-a anunțat demisia din funcția de președinte, declarând că nu poate conduce un partid care renunță la promisiunea pluralismului intern.
„Mi-am dorit un partid deschis și tolerant, în care oameni cu viziuni diferite să lucreze împreună pentru binele comun. Ce s-a întâmplat azi aruncă în aer această construcție.”
Ulterior, Nicușor Dan a părăsit definitiv USR, devenind primul fondator de partid din politica românească recentă care este, practic, forțat să se autosuspende din propriul proiect.
După plecarea fondatorului, Dan Barna – fost secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene, cu un profil de „tehnocrat reformist” – a fost ales președinte al USR în octombrie 2017 și reconfirmat în 2019. Odată cu plecarea lui Nicușor Dan, USR a devenit scena unor conflicte interne deschise între două tabere „barniștii”, adunați în jurul noii conduceri, care doreau un partid ideologic, clar pro-occidental, aliniat cu valorile progresiste europene și „nicușoriștii”, adesea marginalizați, care vedeau USR ca o formațiune civică, pluralistă, axată pe competență, anticorupție și reforme administrative. Aceste tensiuni au culminat la Congresul USR din 2019, când Barna a fost reales președinte într-un proces intern contestat de foști apropiați ai lui Nicușor Dan. „Aripa civică” acuza manipularea congresului și centralizarea excesivă a puterii în mâinile Biroului Național.
Tensiuni și distanțare: O relație rece între Nicușor Dan și USR
După despărțirea tensionată din 2017, Nicușor Dan și USR au urmat drumuri paralele, însă contextul politic i-a forțat să colaboreze din nou în 2020, cu ocazia alegerilor locale. Atunci, Nicușor Dan a decis să candideze din nou pentru Primăria Generală a Capitalei, mizând pe imaginea sa de independent, dar căutând totodată sprijinul partidelor de dreapta.
PNL și USR-PLUS (aflate într-o alianță fragilă) au convenit, în cele din urmă, să-l susțină formal pe Nicușor Dan ca și candidat unic anti-PSD. Dar colaborarea s-a oprit la nivelul imaginii. În culise, relațiile erau reci, tensionate și dominate de suspiciune.
După victoria sa, Nicușor Dan s-a confruntat cu un Consiliu General dominat de alianța PNL–USR-PLUS, ceea ce, teoretic, ar fi trebuit să-i asigure stabilitate. În realitate, alianța majoritară s-a transformat într-un câmp de luptă între partide și primar.
Cele mai tensionate episoade au fost legate de bugetul Capitalei – unde USR a votat împotrivă sau s-a abținut în mai multe rânduri, acuzând lipsa de transparență și reorganizarea companiilor municipale – un proiect-cheie al lui Nicușor Dan, dar sabotați adesea de consilierii USR care cereau „reformă, nu doar cosmetizare”.
În paralel, în interiorul USR se contura tot mai clar intenția de a avea un candidat propriu la Primăria Capitalei în 2024. Nume precum Clotilde Armand, Vlad Voiculescu sau Elena Lasconi circulau în spațiul public ca potențiali „moștenitori” ai poziției lui Nicușor Dan. Acest lucru a fost interpretat de tabăra lui Dan drept trădare politică, mai ales în condițiile în care era încă în mandat și se confrunta cu dificultăți administrative majore.
Mai mult, în timpul unor crize – precum cea a termoficării sau lipsa bugetului – lideri USR din București au criticat public administrația Dan, distanțându-se și capitalizând pe nemulțumirea alegătorilor. A fost, practic, o formă de opoziție internă, deși USR făcea parte din alianța care îl susținuse formal.
USR încearcă o reconectare de conveniență
Alegerile prezidențiale din 2025 au produs o surpriză majoră: Nicușor Dan, candidat independent, a reușit să câștige cursa pentru Cotroceni în fața marilor partide, într-o confruntare dominată de neîncrederea în clasa politică și de dorința de schimbare. Fără partid, fără structură națională clasică, dar cu o imagine solidă de om integru și independent, fostul primar al Capitalei a reușit să canalizeze nemulțumirea populară și să mobilizeze un electorat urban, educat, și profund deziluzionat de alternativa partidelor.
Rezultatul a fost citit ca o victorie a civismului în fața mașinăriilor politice, dar și ca un eșec dureros pentru USR, care – după ani de erodare internă, conflicte, plecări și stagnare electorală – nu a reușit să își impună niciun candidat propriu cu relevanță națională.
Victoria lui Nicușor Dan a fost un șoc, dar și o oportunitate neașteptată: USR s-a trezit în postura unui partid care poate revendica un succes pe care nu l-a construit, dar la care poate aspira prin asociere de imagine. La doar câteva zile după alegeri, liderii USR au început să redefinească public relația cu Nicușor Dan. Brusc, liderii care în trecut îl marginalizaseră – unii dintre ei chiar ceruseră excluderea lui din structurile interne – au început să reinterpreteze istoria partidului, prezentându-l pe Nicușor Dan drept o extensie morală a USR. În realitate, USR încearcă să capitalizeze electoral de pe urma acestei asocieri de imagine cu Nicușor Dan, iar acesta din urmă nu se află într-o poziție foarte bună de vreme ce ar putea fi nevoit să discute cu USR în vederea formării unui nou cabinet.
În concluzie, relația dintre USR și Nicușor Dan este o lecție politică despre ipocrizie strategică, memorii selective și fragilitatea alianțelor politice în România. În ciuda gesturilor simbolice și declarațiilor de apreciere, reconectarea este una strict oportunistă, lipsită de fundament ideologic sau relațional real. Pentru USR, victoria lui Nicușor Dan este un moment de salvare aparentă. Rămâne de văzut cât de reală este această salvare.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
