Europa este pe pilot automat.
Peste tot predomină sentimentul că starea din prezent poate continua. Aceasta se bazează pe presupunerea că războaiele din vecinătate nu vor afecta Uniunea Europeană, nici modul în care aceasta funcționează sau viețile cetățenilor săi.
Există convingerea că Statele Unite, indiferent cine va fi ales președinte în 2024, vor continua să asigure o umbrelă de securitate pentru Europa. Europenii cred că pot dormi liniștiți.
Există, de asemenea, supoziția, alimentată de dezinformare, că Ucraina pierde războiul împotriva Rusiei. Poate că pentru unele companii europene ar putea însemna în curând să revină la afacerile obișnuite cu Kremlinul.
Toate aceste presupuneri indică același defect în ceea ce privește starea UE în 2023. Blocul a eșuat în mod excepțional să internalizeze modul în care toate aceste conflicte vor avea un impact profund asupra stabilității sale viitoare, sau modul în care vor afecta profund stabilitatea sa viitoare, scrie Judy Dempsey, cercetător la Carnegie Europe.
Există multe alte crize, mai puțin discutate, cu care se confruntă Europa.
Să luăm, de exemplu, programul nuclear al Iranului. Dacă acesta se transformă în capacitatea Teheranului de a deține arme nucleare, acest lucru ar schimba profund echilibrul de putere în Orientul Mijlociu, ca să nu mai vorbim de impactul asupra regimului de neproliferare nucleară. De altfel, UE a fost aproape indiferentă față de demonstrațiile anti-regim de amploare din Iran.
O altă problemă este comerțul. UE a fost mult timp un magnet pentru țările care doresc să încheie un acord comercial cu blocul comunitar, având în vedere dimensiunea sa și toate avantajele de a exporta și importa cu tarife reduse.
Această atracție nu poate fi considerată ca fiind de la sine înțeleasă. Niciuna dintre țările UE nu dispune de materiile prime necesare pentru a-și pune în aplicare programele de accelerare a tranziției europene către energia regenerabilă. UE nu și-a adaptat limbajul sau politicile pentru a ține cont de influența pe care o au țările terțe atunci când vine vorba de negocierea acordurilor comerciale.
Concluzia este că, indiferent dacă este vorba de conflicte militare, acorduri comerciale sau probleme climatice, Uniunea crede că-și poate menține status quo-ul. Acest status quo își are rădăcinile în atracția istorică a UE și în credința că se poate descurca fără probleme, în loc să recunoască necesitatea unor politici fiscale, externe, de apărare și de securitate integrate.
Conflictele din Ucraina și Gaza, pentru a da doar două exemple, ar fi trebuit să scoată Europa din zona sa de confort, confirmând în același timp necesitatea de integrare. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta.
În 2023, mai multe state membre ale UE au încercat să folosească zona de confort pentru a-și promova propriile agende. De exemplu, premierul Ungariei, Viktor Orbán, fie că este motivat de o căutare a puterii sau de legăturile sale misterioase cu Kremlinul, a blocat până acum un pachet financiar important pentru Ucraina.
Există și alte exemple de state membre care își încordează mușchii pentru a opri continuarea extinderii, pentru a deraia o politică coerentă privind migrația sau pentru a bloca acordurile comerciale.
Când vine vorba de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, starea de vorbărie – dacă nu chiar de lipsă de sinceritate – a industriei de apărare a Europei, cu guverne care spun că nu au suficiente capacități militare pentru a le trimite în Ucraina, indică o orbire strategică în ceea ce privește miza. Exporturile de armament ale mai multor țări mari din UE arată disponibilitatea de echipamente militare care ar putea fi redirecționate către Ucraina. Ne întrebăm dacă interesele naționale prevalează asupra dorinței unei victorii ucrainene.
Interesele naționale au prevalat de atâtea ori. Discuțiile comerciale dintre UE și Australia și Mercosur au eșuat recent din motive legate în mare parte de dorința Franței de a-și proteja lobby-urile agricole.
Acest lucru este de înțeles. Dar UE are nevoie de o doză de onestitate. Ea trebuie să reflecte asupra unor întrebări esențiale: poate fi cu adevărat un actor regional sau global fără a avea o politică externă și de securitate coerentă? Poate reacționa la evenimente dacă deciziile-cheie necesită unanimitatea celor douăzeci și șapte de state membre? Poate face cu adevărat diferența dacă nu este pregătită să își asume responsabilitatea pentru propria securitate?
Aceste întrebări există de ceva timp. Iată care este aspectul deprimant. Ele confirmă o complezență intelectuală sau, pentru a fi mai direct, o lipsă de onestitate intelectuală prin care liderii nu vor spune cu voce tare ce este necesar pentru ca Europa să aibă influență, stabilitate și securitate.
Ucraina aproape că a distrus acest status quo. În contextul în care ciclul electoral este pe cale să ia avânt în Europa – și în Statele Unite – nu este sigur că în 2024 europenii vor ieși din această zonă de confort periculoasă. Acest lucru ar conveni foarte bine Rusiei și Chinei.
Autor: Judy Dempsey, Carnegie Europe.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
