Generaţii întregi de copii români au crescut la bunici, când părinţii au emigrat să lucreze în ţările din vest. Asta se întâmplă acum şi cu zeci de mii de copii nepalezi, ai căror părinţi s-au mutat la noi. Am mers în Nepal să le cunoaştem familiile, visurile, motivele pentru care se sacrifică aşa cum am făcut-o şi noi, stând departe de cei dragi. Începe un nou episod din „Străini în visul românesc”.
Kanchi muncește încă de dimineață în grădină. Aici e sursa lor principală de hrană. Pentru 35 de dolari pe lună, face curat la două familii bogate din Kathmandu. Banii sunt prea puțini pentru a plăti o casă. Dar ajutorul vine de la mii de kilometri. Din România. Soțul lui Kanchi a sosit la Codlea acum jumătate de an și aproape tot ce câștigă, trimite acasă. Lucrează ca tâmplar la o fabrică de mobilă și are în fiecare zi siguranța unui loc de muncă. Faţă de România, unde ajunge la 550 de euro pe lună, salariul minim din Nepal este de patru ori mai mic, scrie observatornews.ro.
La 10 kilometri distanță, pe o stradă prăfuită, altă familie, acelaşi vis: o casă nouă, cu bani trimişi din România. Părinții lui Nisan își petrec bătrânețea singuri, după ce fiul lor cel mic de 31 de ani a venit la noi să sorteze deșeuri. L-au revăzut o singură dată în 3 ani.
Tatăl lui Nisan: „Sunt bucuros că are o slujbă în România. Aici nu este de lucru. Mai bine decât în Nepal, aici banii sunt puţini.”
Mama nu a lucrat niciodată, tatăl e electrician de meserie. Pensie nu au. În Nepal, doar angajații guvernului primesc. România înseamnă pentru ei şansa la o viaţă mai bună. La fel şi pentru Anita.
Anita Gautam: „Am lucrat la România la masaj, am făcut și bonă și facem masaj, e foarte frumoasă și România. Pentru mine e foarte bine, e foarte greu să lasăm acasă copiii, să mergem în altă țară, e foarte greu.”
Sunt 5 ani de când Anita muncește la noi. A lăsat în urmă, în Nepal, două fetiţe. Cu o parte din banii câştigaţi, le-a înscris la școli private în sat, unde învață în limba engleză.
Anita Gautam: „Pentru şcoală plătesc într-o singură tranşă. Plătim în jur de 1.500 de euro pentru fiecare fată. Iar atunci când au nevoie le mai trimit bani de buzunar, pentru haine sau când vor să viziteze ceva.”
Le-am găsit în Nepal nedezlipite, în scurta vacanţă pe care au petrecut-o împreună, mamă şi fiice. Pe toate trei, le gâtuia să ştie că se apropie plecarea. Însă au învăţat, în ultimii 5 ani, să plângă doar pe dinăuntru. Dar Anita a trebuit să se întoarcă în România. De câteva luni, a venit și soțul ei aici. Locuiesc într-un apartament mic în Pipera. Ea lucrează într-un salon de masaj, el într-un depozit de supermarket din Bolintin Deal, unde majoritatea angajatilor sunt nepalezi.
Suman Belbase, soţul Anitei: „Mă simt ca şi cum aş fi în Nepal. Avem aici 70 de nepalezi, foarte mulţi, şi vreo 45 de români.”
Pentru cel puţin un an, Anita îşi va vedea fetele doar pe internet. Vrea să îşi ia rezidenţă permanentă ca să le poată aduce aici pe timpul verii, în vacanţă. Dar atât. Nepalezi vor rămâne şi sunt convinşi că acasă, locul unde se vor întoarce, va rămâne întotdeauna Nepal.
România, cea de-a doua casă
Pentru mulți asiatici însă, visul românesc, e de fapt visul european. L-am întâlnit pe Krishna în aeroportul unui oraș mic din Nepal. Ne-a bătut pe umăr și ne-a salutat într-o română perfectă. Timp de 10 ani, a lucrat în România, ca ospătar într-un hotel Poiana Brașov.
Krishna Puri, cetăţean român: „Prima oară era foarte greu. Când am ajuns acolo, două-trei zile am plâns.”
Reporter: „Ce făceai cu banii?”
Krishna Puri: „Îi trimiteam pentru familie. Tatăl meu era aici şi îi trimiteam lui.”
Apoi s-a îndrăgostit de România. Acum îşi spune Cristi, iar pe cele două fete ale sale, născute la Brașov, le-a botezat Irina şi Ioana.
Krishna Puri: „Am vrut să fiu cetăţean român. Sunt examene grele de cetăţenie. Trebuie să scrii, trebuie să citeşti, să ştii istorie, imnul din România.”
Dar Krishna a reușit. Iar la scurt timp după ce și-a luat cetățenia română, a plecat și s-a stabilit la Ghent, în Belgia.
Reporter: „Îţi imaginai că viaţa ta va fi aşa?”
Krishna Puri: „Nu. Dacă nu reuşeam să-mi iau cetăţenie română, nu era aşa, sigur nu era. Nu puteam să merg în Belgia sau în altă parte în Europa. D-aia zic că pentru mine e a doua casă în România.”
Acum trăiesc din peste 4000 de euro pe lună. De 10 ori mai mult decât salariul minim din România, de 30 de ori mai mult decât ar fi câştigat probabil în Nepal. Pentru el, ca pentru mulţi alţi asiatici, ţara noastră a fost doar prima oprire. O poartă între două lumi atât de diferite.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
