Skip to content
Opinii & Analize

Cel mai performant guvern al României moderne

Dan Dungaciu

A apărut o carte de căpătâi pentru România zilelor noastre: Activitatea corpurilor legiuitoare și a guvernului (1922-1926), sub semnătura premierului de atunci Ion I. C. Brătianu. Cartea reașezării „României mari” (României normale, mai degrabă) pe o traiectorie care ar fi fost una net câștigătoare. Este cartea-manual a ceea ce e de făcut cu o țară care a trecut printr-un război devastator, a plătit enorm în urma lui, în oameni și bani, și-a extins teritoriul, a inclus spații culturale noi, dar și minorități pe măsură, a plătit teribile despăgubiri, a consumat resurse inimaginabile, dar, până la urmă, a reușit să se echilibreze.

Unirea cea Mare a costat enorm, nu doar în temeni de vieții omenești, dar și financiar – banii s-au dus, în pofida unui folclor geopolitic deloc inocent, tirajat masiv și după căderea comunismului, spre Basarabia, regiunea de departe cea mai defavorizată dintre cele care s-au alăturat Regatului României. Peste 20 de ani, cam cât durează o asimilare teritorială de această anvergură, dacă ar fi să ne raportăm al reunificarea germană din 3 octombrie 1990, ar fi urmat, cu adevărat, fructificarea plenară a Unirii celei mari. Nu a fost să fie, din păcate, căci în 1939 a izbucnit, din nou, războiul.

România e reușit însă să se redreseze imediat după Marele Război pentru că a avut, poate, cel mai performant guvern din perioada modernă, guvernul Ion I. C. Brătianu (1922-1926). Principala lui sarcină a fost să reașeze cadrul de funcționare al României în termenii noilor realități. Și a făcut asta cu brio, în pofida problemelor acute și a tensiunilor greu de disipat. Pe 15 octombrie 1922 a fost încoronat Suveranul Ferdinand I ca Rege al tuturor românilor, după care au urmat, în ritm sacadat, schimbările structurale lansate și gestionate de guvern: România a beneficiat de o nouă Constituție, s-a adoptat o nouă lege electorală, a fost desființat Partidul Comunist din România, Mitropolia din București a fost ridicată la rang de Patriarhie, legislația privind agricultura și infrastructura, s-au reformat instituțiile de învățământ, s-au redesenat alianțele României în termeni de politică externă etc.

Pe scurt, un veritabil program de punere în ordine a unei țări care tocmai își împlinise idealul național. Un guvern de făptuitori, conduși de un lider pentru care acțiunea și fapta deveniseră nu doar imperativele vremii, dar și imperativele unui destin personal. Ion I. C. Brătianu, precum faimosul personaj al lui Goethe, avea să se mântuiască în primul rând prin fapt…

Volumul apărut la Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române Ion I. C. Brătianu este inventarul și bilanțul acestui efort de excepție. Dincolo de faptul că este un eveniment în sine și un document istoric imprescriptibil, această reeditare, datorată neobositului istoric Stelian Neagoe, este și un prilej excelent de a problematiza chestiuni simplificate, deseori, privind proiectul liberalismului răsăritean, în general, și al celui românesc, în special.

Atunci când vorbim despre liberalismul răsăritean sau partidele liberale din această parte de lume, trebuie luate în considerare următoarele aspecte:

  • Spre deosebire de statele din Occident, în general conturate sau formate mai demult, miza decisivă a revoluțiilor de la 1848 din Europa Centrală și de Est nu a fost nici liberalismul, nici socialismul, ci… naționalismul, înțeles ca proiect național de emancipare și modernizare. Dobândirea statalității în forma ei democratică, occidentală, a fost principalul program politic al liberalilor răsăriteni.
  • Revoluțiile de la 1848 au fost prima încercare de „integrare europeană” a acestor popoare, acquis communautaire determinat fiind, într-o primă instanță, un stat național croit după modelul celor din Vest. Au urmat apoi alte criterii, precum o carte de vizită acreditabilă în Vest (în cazul românilor – latinitatea) sau un monarh dintr-o casă regală occidentală.
  • Începând de la 1848, generațiile politice care s-au succedat au avut ca proiect principal proiectul național, de constituire a statului (state building) și implicare politică a națiunii (nation building), proiect care, de cele mai multe ori, a continuat dincolo de generația pașoptistă care l-a lansat. Ceea ce a început în secolul al XIX-lea, avea să se împlinească, precum în cazul românilor, în următorul.
  • În Europa Centrală și de Est, ideea de Partid Național Liberal trebuia luată, cel puțin până la obținerea statalității, ad litteram – în primul rând național, apoi liberal. Fundamentul proiectului era proiectul național, care urma să fie împlinit până la capăt prin implicarea tuturor cetățenilor României în acesta, prin vitalizarea și utilizare tuturor energiilor naționale capabile să ridice România în concertul mondial al națiunilor.
  • Între Brătianu – tatăl și Brătianu – fiul nu e doar o legătură de familie, ci este, în principal, o legătură de proiect. Ion I. C. Brătianu a fost cel care a dus proiectul 1849 la apogeu, prin împlinirea națională a românilor. Abia după dobândirea statalității plenare a românilor, respectiv în conturul etnic reprezentativ, se poate vorbi despre „liberalism” ca doctrină politică de sine stătătoare, tehnică de guvernare care să împlinească virtuțile și virtualitățile unei comunități și, individual, a membrilor ei – este ceea ce a făcut Brătianu fiul în timpul guvernării sale din 1922-1926.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *