Skip to content
Opinii & Analize

Cine va sta în fotoliul lui Wilson, Roosevelt și Reagan?

La ora la care scriu aceste rînduri (miercuri la prînz) rezultatul alegerilor din SUA este incert, deși se pare că Trump are ceva mai multe șanse să le cîștige decît oponentul său. Făcînd însă abstracție de rezultat și exprimîndu-mi preferința pentru o victorie a candidatului democrat, Joe Biden, să privim lucrurile într-un context mai larg și cumva simplificat:

Timp de o sută de de ani Statele Unite au reușit să dirijeze lumea spre mai multă libertate și democrație și au împiedicat regimurile autoritare și totalitare să obțină dominația mondială sau continentală. De trei ori într-un secol, Statele Unite au salvat Europa: mai întîi de pangermanism, în 1918; apoi, în 1945, de nazism; în fine de dominația comunistă a URSS de-a lungul Războiului Rece. Fără Statele Unite, care să sară în ajutorul Europei democratice, Continentul ar fi devenit, destul de probabil, un dominion prusac, nazist sau bolșevic. Ca să realizeze asta, Statele Unite au dispus de puterea uriașă a economiei sale, de spiritul întreprinzător al națiunii, de legi bune și o Constituție înțeleaptă, iar oscilațiile sale între idealism și realism politic n-au împiedicat afirmarea valorilor fundamentale ale libertății și democrației, în pofida unor eșecuri locale și temporare. Dar Statele Unite au beneficiat, de-a lungul acestei lungi perioade, și de mai mulți președinți de mare valoare, care au știut, în momente dificile, să ghideze cu adevărat națiunea americană, dar și multe alte națiuni, nu numai să se lase ghidați de impulsurile populare și de interese mărunte și conjuncturale. Cele trei momente pe care le-am evocat la început n-ar fi fost posibile, cred, mai întîi fără președintele Woodrow Wilson – înfrîngerea Puterilor Centrale și afirmarea națiunilor europene (fără Wilson n-ar fi existat nici România Mare) – apoi fără președintele F.D. Roosevelt – înfrîngerea Germaniei naziste – și, în fine, fără președintele Ronald Reagan – victoria pașnică asupra sistemului și statului sovietic.

Iar acum? Ce fel de președinte american vom avea, într-o lume asaltată de noi și mari pericole – de la ascensiunea aparent de nestăvilit a Chinei totalitar-capitaliste și de la revizionismul Rusiei autocratice, la înmulțirea regimurilor iliberale, chiar în Europa, la terorismul islamic încă neeliminat, și pînă la pandemia de Coronavirus și încălzirea globală? Va fi el, măcar în parte, egalul celor pe care i-am evocat mai înainte?

S-o spunem fără menajamente: am asistat acum la o confruntare electorală între un președinte pe jumătate nebun (egolatru, mincinos, paranoic) și un fost vice-președinte pe jumătate senil (în seara de dinaintea alegerilor părea că uitase că unul din fiii săi murise de cîțiva ani și le-a confundat între ele pe nepoatele sale). Că cel dintîi n-ar putea nici pe departe fi la înălțimea imenselor sale responsabilități, am aflat-o deja în mandatul său care se încheie acum. Nu putem să ne așteptăm la nimic bun într-un nou mandat. În particular există temeri rezonabile că alianța NATO va fi slăbită, dacă nu desființată (așa cum a dorit Trump la începutul primului mandat) și că relațiile transatlantice, atît de „scuturate” azi, vor deveni tot mai rele. În general, o nouă victorie a celui care a refuzat să declare că va asigura o tranziție pașnică a puterii, în caz de înfrîngere – refuz mai potrivit pentru Belarus decît pentru Statele Unite – va încuraja deriva modelului democratic, va încuraja populismele, va da apă la moară conspiraționismelor de tot felul, inclusiv celor anti-Covid.

Dar oare o victorie a lui Biden ar putea/ sau ar fi putut/ produce rezultate contrare mult diferite? Sau mai curînd, America e într-o derută morală și socială pe care Biden, în cel mai bun caz, ar putea-o încetini, dar nu mult mai mult? În fond, cum s-a ajuns ca cele două mari partide să aibă asemenea candidați – Trump în 2016 din partea republicanilor – și Joe Biden, acum din partea democraților? De ce aceștia din urmă n-au fost în stare să găsească un candidat atractiv, mai tînăr și mai dinamic, dar care să nu fie situat prea la stînga, adică un om politic de calitate, animat de idei moderat-liberale? Probabil fiindcă, în general, moderat-liberalii, fie din rîndul democraților, fie din cel al republicanilor sunt tot mai puțini, mai slabi sub raport numeric și al calității intelectuale și asta fiindcă publicul în general e tot mai tentat de extreme. America – și, urmînd-o, Europa – e tot mai divizată între blocuri ireconciliabile, tot mai împinsă spre viziuni radicale – la stînga și la dreapta.

Cu un „nou” Trump la Casa Albă declinul general al Americii se va accentua, spre marea noastră îngrijorare, inclusiv a celor din Europa Centrală și de Est. Dar cu un președinte Biden va putea fi stopat acest declin? Sau el a devenit inevitabil și „era americană” începută acum o sută de ani e pe punctul să să se încheie, deoarece declinul este generat și continuat de cauze istorice mai generale, care, dincolo de un anumit punct, transcend identitatea locatarului Casei Albe?

Dacă e așa, nu reușesc să mă conving că este doar un accident faptul că tocmai personaje precum Trump și Biden au ajuns în situația nefericită să-și dispute aprig președinția în țara care altădată a știut să și-i dea, dar și să ni-i dea pe un Wilson, un Roosevelt și un Reagan.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *