Skip to content
Opinii & Analize

Comunicarea în pandemie

Circulă la televizor de vreo trei luni un clip publicitar din seria campaniei guvernamentale anticoronavirus, clip care promovează portul măștii. Ideea unei campanii sociale care să întărească acest comportament și să învețe lumea cum să poarte o mască este indubitabil constructivă. Toate bune și frumoase, cum se spune în popor; sau, mă rog, dacă nu bune și frumoase, măcar necesare, doar că unul dintre argumentele reclamei respective spune așa: poartă mască, pentru că te face să te simți în siguranță. Cred că puteau sări fraza asta. Este cumva chintesența gafelor de comunicare făcute de când a început războiul acesta cu covidul. Păi cum ca să mă simt în siguranță? Eu o port ca să fiu în siguranță, nu ca să mi se pară că sunt protejat. Vă aduceți aminte, prin aprilie, când a început și la noi discuția serioasă privind fularele, măștile, eșarfele și cum măști nu se mai găseau în farmacii? Și când veneau, săriseră de la 50 de bani în ianuarie la 4, 5, 6 lei. Despre ce fel de măști erau acelea nici nu mai discutăm. Dacă nu ar fi fost tragic, ar fi fost comic: dacă se găseau măști, autoritățile de tot felul ne explicau că trebuie să devină obligatorii, dacă nu, păi de fapt purtăm mască mai mult ca să îi protejăm pe ceilalți, merge și un fular, și un strănutat în cot…

Târziu abia s-a structurat discursul acesta privind portul măștii în spațiile publice închise și utilitatea gestului a fost cât de cât coerent explicată publicului.

Să fie clar, nu este scopul acestui articol să arătăm cu degetul spre autorități sau să ne inserăm în lupta electorală dintre opoziție și putere, mai ales că multe neajunsuri ale situației căreia ne chinuim să ii facem față, multe lipsuri, gafe legislative, gafe de comunicare ar exista, sunt sigur, sub forma aceasta sau sub altele, indiferent cine ar fi la guvernare. Deci nu este o chestiune strict politică, este mai degrabă una de sistem politic și da, și de sistem medical. Până la urmă, dacă nu reușim să facem o anchetă epidemiologică sau nu suntem în stare să păstrăm evidența izolaților și carantinaților, oameni aflați și așa în situații neplăcute, nu mai e vina directă a nu știu cărui ministru. Desigur, putem pune în discuție diverse numiri în funcții, pe care niciun partid nu vrea de fapt să le abordeze, pentru că, dacă strică mecanismul, el ce mai primește când îi vine rândul? Dar ăsta e un subiect separat.

Al doilea subiect e cel cu testarea. Cred că o prezentare mai clară în media, din partea autorităților medicale, a tipurilor de teste de covid care circulă în momentul acesta prin țările UE ar fi de dorit. Noi părem încremeniți în aceeași paradigmă de la începutul pandemiei, când încă nu aveam teste. Sunt sigur că piața medicală a mai evoluat de atunci, alte țări civilizate au o capacitate de testare mai mare, nu cred că dau neapărat mai multe erori decât dăm noi. Cum întreabă unul de testare, imediat ni se vine cu discursul că nu are rost, că mai bine stai în izolare două săptămâni decât să te testezi, că dacă te testezi azi nu e nicio garanție că nu îl iei mâine. Atenție, nu vorbesc despre testarea de masă agitată ca temă antiguvernamentală. Vorbesc despre o testare rezonabilă, pe scară mai largă, în condițiile în care, nu de puține ori, statul pare că nu vrea să facă destule teste, inclusiv unor persoane care cred că au fost în proximitatea fizică a fenomenului covid.

Pe de altă parte, capacitatea de testare a crescut în vara aceasta și pentru că o serie de conaționali de-ai noștri s-au testat pentru a pleca în vacanță în Grecia sau prin alte țări. Și sunt țări care te băgau în izolare/carantină dacă veneai de pe plaiurile mioritice, altele care îți cereau un test sau te testau pe loc, la sosire. Nu or fi tâmpiți nici ăia, mă gândesc. Deci ce merge la ei și nu merge la noi?

Oroarea asta a statului nostru de a discuta testarea e doar așa, o chestie de paradigmă filosofică, sau ascunde incapacitatea de testare, incapacitatea de prelucrare a rezultatelor, un risc mare de teste fals pozitive, o calitate slabă a testelor deja cumpărate? Normal ar fi nu doar să ni se spună mecanic că nu testăm mai mult pentru că un om testat azi se poate infecta mâine. Ci, de exemplu, să vină onor ministerul și să ne prezinte cum se raportează la testare celelalte țări europene. Așa, cu un tabel concret, nu cu discurs moralizator. Ăia au următoarele teste, cu care se recoltează așa, dau rezultate în atâte ore și țara are următoarea politică de testare. Ăilalți au altfel. O informație strucurată, clară, autentică, nu o comunicare pe cuvinte magice, cum se practică la noi de luni bune încoace: unii că testăm doar în focare, alții că vrem testare de masă. Nu domnule, eu vreau să văd ce opțiuni și ce politici există, la alții mai deștepți decît noi. Cum mulți se descurcă la altele mai bine decât noi, s-or descurca și la asta.

Al treilea fenomen hilar, dacă nu ar fi tragic și ăsta, de comunicare în pandemie e cel legat de infectări. Nici nu se petrecuse bine scoaterea țării din izolare la domiciliu și întoarcerea la muncă și deja s-a cedat la presiuni de tot felul și noul proiect național a fost acela de salvare a sezonului estival. Cum am mai spus, desigur că e și asta o chestie importantă, dar să sari pe plajă imediat ce abia ți s-a dat drumul pe stradă nu pare cea mai rațională chestie. Și au fost petreceri, dezmățuri, ignorare de norme sanitare etc. Inevitabil, a venit creșterea numărului de infectări, ca în orice țară dealtfel, doar că la noi mai mult decât la alții. Și de unde ne lăudam și explicam savant de ce la noi pandemia e mai ușoară decât la alții, am ajuns repede la cifre aiuritor de mari și greu de înțeles. O grămadă de focare în spitale, cămine de bătrâni, spații de lucru închise etc. Dar nicio statistică relevantă a focarelor și, la fiecare ieșire publică, autoritățile ne spuneau că ne-am relaxat prea mult, că turiștii, că litoralul, că petrecerile… Corect: după cum am spus, a fost cam rapidă trecerea de la #stați acasă la #lasă-mă Papa la mare/ vreau distracție și soare și probabil că eliberarea aceasta de energii s-a reflectat și în cifra infectărilor.

Dar nu prea am văzut infectări de masă printre chelnerițe, cameriste, barmani, recepționere sau hoteluri în carantină etc. Deci ori nu se spun aceste lucruri, ori ponderea zonelor turistice în masa ariilor prioritare de transmitere a virusului a fost mai mică decât ne-au lăsat impresia știrile. Sigur că acolo, în zonele turistice, se petrec infectări difuze, greu de trasat și de plasat responsabilitatea pe ele, dar trebuie să recunoaștem că ele sunt și comode pentru raportări și pentru autorități, că nu ai ce anchetă epidemiologică să faci dacă omul a luat virusul de pe plajă. Deci cred că o statistică punctuală a focarelor ar ajuta. Ar înțelege și publicul care sunt principalele surse de infectare și poate și-ar mai tempera comportamentul. Mai ales dacă vrem totuși să înțelegem cum funcționează virusul acesta.

Și nu în ultimul rând, școlile. Discursul din jurul deschiderii școlilor e și acesta aiuritor și lasă impresia că autoritățile centrale caută prin decizii politice, și acelea târziu asumate și comunicate, să suplinească lipsa de măști, de dezinfectanți, de instalații sanitare, de spații funcționale și chiar de cadre didactice și pedagogi care să permită organizarea clasei în grupe mai mici și supravegherea elevilor în pauze. Un comentator lăuda ieri la tv inițiativa celor trei scenarii (verde, galben, roșu), de zici că se scrisese o nouă constituție. În fond, e vorba de începe școala, începe într-o manieră hibridă (greu de explicat operațional, delatfel), sau e doar online. Nu-i chiar o mare operă legislativă. În rest, tablete, măști despre care ni se vorbește de prin aprilie… vă descurcați voi. Școlile sunt declarativ pregătite mai nou, de unde pe vremea când nu era pandemie ni se explica faptul că nu au nici wc-uri, nici chiuvete. Și nu, nu cred că e vorba de lipsa banilor, deși sacul cu resurse s-o mai fi golit după ce s-au consumat nu tocmai rațional. Mi-e teamă că pur și simplu nu s-au terminat sau s-au terminat prost licitațiile începute prin martie, aprilie, mai, iunie, iulie. Lucru care nu e de înțeles. Ai avut stare de urgență nu doar ca să mă ții închis în casă și să mă tratezi ca pericol epidemic dacă mă plimb singur cu mașina, ci tocmai ca să faci achiziții utile și la timp, să construiești un sistem de reacție, inclusiv un răspuns social la pandemie. E simptomatic, ca să zic așa, faptul că la începutul stării de urgență noi nu am sărit să luăm măști, medicamente, teste de coronavirus (e drept, au apărut mai greu), ci termoscannere. Practic, cele mai inutile dintre toate cele menționate.

Și școala începe, dar nu știm cum, măști nu sunt, dar e câte un termoscanner la fiecare colț de stradă. Adică un termometru din ăla digital care se găsește la farmacie și, din când în când câte un termometru mare de tip poartă, că acum patru luni se vorbea despre termoscanare de parcă eram în Star Trek.

Cred că lumea a înțeles, din martie până acum, că ne confruntăm cu un fenomen complicat, că este nevoie de promovarea unor restricții, că a fost nevoie să se așeze puțin sistemul medical și cel de ordine publică, sau că multe măsuri au fost, prin natura situației, cvasiexperimentale și a luat timp până ce ne-am dat seama ce funcționează, atât din punct de vedere medical, cât și legislativ, economic, sau la nivel de viață cotidiană. Dar faptul că fiecare neajuns a venit și cu un exces de argumentație stupidă nu e pe placul publicului. Și nici că pe urmă s-a schimbat schimbarea și noua situație a fost și aceea argumentată de parcă argumentația anterioară nu ar fi existat.

Cred că în discursul public ar trebui să reintre sintagma „nu știu”. Este clar că în această criză, de-a lungul timpului, au existat mulți de „nu știu”, dar în fața populației s-a venit de obicei cu un autoritar „așa se face”. Pe urmă s-a venit cu un la fel de autoritar „se face altfel”. Astfel de imprecizii, pufniri, incoerențe, eschivări în a discuta despre erori, coroborat cu lunga durată a acestei faze exploratorii de luptă cu pandemia (deja șase luni) nu fac decât să alimenteze speculațiile, resentimentele, apetența pentru fakenews și teoria conspirației a acelei părți a populației psihologic și informațional vulnerabilă. Și, pentru că o bună parte a publicului nu citește pandemia în cheie politică, este posibil ca decontul comportamentului elitei politice în pandemie să nu fie politic, ci de-a dreptul social și cotidian.

Și sigur, comunicarea publică nu este o profesie tehnică, dar niște criterii de responsabilitate concretă ar trebui să aibă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *