Diplomatul Ioan Donca a murit sâmbătă, la vârsta de 85 de ani. Cunoscut pentru cariera în MAE, Ioan Donca a reprezentat România în funcții de prim-rang în Malaezia (Kuala Lumpur), Ungaria (Budapesta), Rusia (Moscova) și China (Beijing).
Ioan Donca, căruia toată lumea îi spunea cu afecțiune “Domnul Ambasador”, discuta cu pasiune și rigoare pentru amănunte. Una din ultimele sale confesiuni a fost pentru jurnalistul Dan Andronic, care la doar două zile de la decesul diplomatului, publică un prim episod biografic.
„Îi cunoscuse pe toți, lucrase sub patru președinți, fiind numit ambasador la Budapesta (de către Ion Iliescu), la Beijing (de către Emil Constantinescu) și Moscova (de către Traian Băsescu). Care este al patrulea? Nicolae Ceaușescu cu care lucrase îndeaproape”, povestește jurnalistul care a transformat interviul în „fragmente de viață”.
Ioan Donca și copilăria din Satu-Mare
„M-am născut într-un colț de lume în care limbile se amestecau ca la târg: unguri, evrei, români. În Satu Mare, înainte de război, maghiarii erau majoritari. Pe strada mea erau școli evreiești; îi vedeam pe copii învățând alfabetul, iar eu, până pe la zece–unsprezece ani, mă descurcam binișor în idiș. Îndeajuns cât să le spun povești și să intru în jocurile lor. Vineri seara mă duceam adesea să le aprind lumina. În Sabat n-aveau voie, iar mie mi se părea firesc să ajut. Limba maghiară fusese timp de secole limbă oficială; părinții mei au învățat în ungurește. Mama, mai ales, venea dintr-o localitate cu și mai mulți maghiari; de aceea, când eram la post în străinătate, îmi scria scrisori în limba maghiară — românește nu prea știa să scrie.
Apoi a venit războiul și a rupt totul. Tata, angajat la Banca Românească, a fost ridicat de unguri. A fost dus într-un lagăr de muncă pentru evrei, doi ani și jumătate; mama a fost arestată și ținută în închisoare o vreme. Eu aveam câțiva ani. Vecinii ne-au ocrotit cum au putut. La un moment dat, am fost scoși din oraș și mutați la țară, într-un sat din apropiere, Mădăraș îi zicea. Acolo am prins războiul. Îmi amintesc câteva secvențe: foșnetul fricii, ușile trântite, glasuri care se sting.
Tata a evadat din lagăr — singurul român de acolo, lucrând la aprovizionare, câștigase încrederea șefilor. Se zice că i-au făcut chiar un semn tăcut, o cruce, știind că în noaptea aceea va fugi. A venit pe jos din estul Poloniei până la Oradea, apoi a ciocănit la ușă în toiul nopții. N-a rămas la vedere: s-a adăpostit într-un buncăr săptămâni bune, până a venit armata română și a eliberat teritoriul. Lagărul nu era de exterminare, dar munca la drumuri era cumplită; pentru tata, faptul că eram greco-catolici, cu Papa drept șef spiritual, cred că a contat în ochii unora — un fel de punte spre lumea lor.
După război, student la Drept
Despre Crăciunurile din acele vremuri nu-mi amintesc limpede prea multe. Mai degrabă îmi apar în față anii tulburi de după 1945. În clădirea Băncii Românești, unde lucra tata, aveau sedii și Partidul Național Țărănesc și Partidul Liberal. Vedeam frământări, proteste muncitorești. Satu Mare nu avea decât două fabrici mari: una de vase emailate și „Unio”, cu șine și echipamente grele de cale ferată. Lumea se reașeza, cu o nouă disciplină.”
Citește mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
