Skip to content
Opinii & Analize

Conu’ Trump față cu sondajele

Nu de puține ori pe parcursul acestei campanii electorale – mă refer, desigur, la alegerile prezidențiale din SUA – Donald Trump s-a arătat nemulțumit de sondajele de opinie care îl dau puțin în față pe Joe Biden. Sigur, la nivel național sunt sondaje care îl avantajează fie pe unul, fie pe celălalt, dar tendința a fost mai degrabă de a-l cota pe Biden cu câteva procente în față.

Într-un fel mă bucură faptul că Trump are uneori tendința de a vorbi despre sondajele care nu îl avantajează ca un copil de cinci ani despre alți copii care l-au supărat, pentru simplul fapt că recunosc acolo fenomene pe care le văd și la noi în campaniile electorale. Departe de mine gândul să apăr sondajele politice din România, chiar dacă ele nu sunt chiar atât de dubioase pe cât se crede, ci mai degrabă sunt prezentate la o manieră categorică și profetică, probabil din rațiuni de marketing, De cealaltă parte, criticile permanente la adresa sondajelor, că sunt falsificate și că nu respectă marja de eroare, denotă și ele o (ne)înțelegere simplistă a metodei și a contextului ei de aplicabilitate, a faptului că sursele de distorsiuni (voite sau nevoite) din sondaje sunt mult mai multe și mai subtile, sau a faptului că sfânta marjă de eroare nu este, practic, o eroare, ci se referă mai degrabă la sensibilitatea măsurătorii sociologice de acest tip.

Dar, desigur, faptul că văd sondaje de tot felul aruncate în lupta electorală și în SUA, la fel cum văd și reacții aproape instinctuale la sondajele care nu convin tot acolo îmi arată, cum s-ar spune, că se întâmplă și la case mai mari, inclusiv la Casa Albă. Bine, vestea nu e neapărat bună pentru sociologia din România; e ca în gluma aceea veche cu Nikita Hrușciov care se întoarce din vizita în Statele Unite și spune “americanii sunt cu un picior în groapă. Vestea bună e că noi suntem cu un pas înaintea lor”.

Cea mai mare problemă vine din popularitatea sondajelor de opinie politică. În loc să fie prioritar folosite ca instrumente de consultanță și de reglare a tirului într-o campanie electorală (așa cum se folosesc de exemplu astfel de măsurători în marketingul comercial), ele sunt folosite mai degrabă ca ingredient în campanie. De exemplu, nu atât pentru a măsura mobilizarea, ci mai degrabă pentru a declanșa mobilizarea și demobilizarea; nu pentru a înțelege suportul pentru o candidatură, ci pentru a promova o candidatură; nu pentru a măsura agenda publicului, ci pentru a impune teme pe agenda publică. Ceea ce nu înseamnă că sunt false sau alte prostii de genul ăsta. Doar că li se conferă roluri care poate ar fi bine să fie secundare; toate acestea combinate cu exagerarea funcției profetice a sondajului de opinie, despre care am mai scris și cu altă ocazie.

Sociologii știu că un sondaj în sine (mai ales dacă vorbim despre unul singur, efectuat la un moment dat) nu este nici o simplă radiografie a unui moment, dar nici o prognoză propriu-zisă. Acest din urmă produs sociologic este ceva mai complicat. Dar publicul citește într-o campanie electorală sondajele de opinie ca și cum ar fi prognoze, sau chiar profeții, desigur, încadrate de marja de eroare. Este un fapt. De aceea, de exemplu, când prezint un asemenea studiu, am întotdeauna grijă să atrag atenția asupra relativității lui, cu riscul de a tăia cheful auditoriului.

Ei bine, nemulțumirea domnului Trump cu sondajele care nu îl avantajează nu vine, cel mai probabil, din neînțelegerea acestora, nici măcar din credința că sunt falsificate. Vine din cunoașterea modului simplist în care publicul său riscă să înțeleagă datele prezentate și, eventual, să se demobilizeze. O fi frumos? Nu știu, dar pare o măsură de precauție eficientă.

Să nu uităm că același Donald Trump era nemulțumit de același lucru și acum patru ani, când sondajele naționale o dădeau în față la votul popular pe Hillary Clinton, care a și pierdut alegerile, deși a avut 2-3 milioane de voturi în plus. Sunt și acum comentatori la noi care nu cred că Hillary a câștigat votul popular și insistă că sondajele de acolo, ca și ale noastre, cum ar veni, au fost rele.

Doar că prin natura sistemului de vot american, așa stau lucrurile. Combinația este fatală pentru sondajele de opinie naționale de la ei: țară federală, vot indirect, scrutin majoritar în aproape toate statele Uniunii, două partide mari și late, electorat stabil de multe ori. Practic, un sondaj național/federal nu este relevant acolo pentru „ghicirea” câștigătorului la prezidențiale. Poți câștiga un stat mare, să zicem, cu 40 de electori, prin simplul fapt că ai luat cele mai multe voturi comparativ cu contracandidații tăi. Nu ai nevoie de vreo majoritate zdrobitoare ca să primești votul tuturor celor 40 de electori ai statului respectiv din exemplul nostru ipotetic. Chestia asta nu s-ar fi simțit, nu ar fi fost vizibilă într-un sondaj across the nation uzual. S-ar fi văzut poate într-un sondaj centrat doar pe acel stat. Dar efectul unei victorii la limită într-un stat este că ai trecut toți electorii statului respectiv în dreptul culorii tale (repet, cu 2-3 excepții care acceptă o distribuție proporțională a electorilor). O candidatură reușită la fotoliul de președinte al SUA presupune management și strategie de campanie, nu doar popularitate (care, evident, trebuie să existe și ea).

Deci suntem în scenariul de acum patru ani: doi candidați buni, ambii oameni cu păcate cunoscute publicului, unul cu ceva mai multă strategie, altul cu ceva mai multă popularitate. Un sondaj federal nu ne mai arată nimic deja de câteva zile încoace. Trebuie urmărite mai degrabă vreo trei-patru, statale, ca să ne facem o idee…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *