Skip to content
Opinii

[email protected]

Jurnal de professor (80-95)

In septembrie 1980, când mi-am preluat clasa unde urmam sa fiu dirigintă,primul sentiment  a fost de frica. Erau 30 de copii care aşteptau de la mine să o înlocuiesc pe doamna învăţătoare. Eu, la 24 ani, eram total nepregătită pedagogic. Orele de practica erau foarte formale. Teoria şi practica erau două drepte paralele. Tocmai terminasem în acel an pregătirea de specialitate în geometrie diferenţială. Visam să fac cercetare. Cu nota  9.98 am reuşit să prind doar o şcoala generală,105 în Drumul Taberei. Să treci de la teoria câmpului, lucrarea de diploma de specialitate pentru anul V, direct la catedră ,la regula de trei simpla,era destul de greu. Prinsesem oraşul Bucureşti, dar cu ce preţ? Posibilitatea de a mă îngropa intelectual era tot mai aproape. Trebuia să-mi planific viaţa în aşa fel încât să nu mă obişnuiesc cu confortul celor 20 de ore pe săptămână.

Am continuat să fac cercetare, am publicat lucrări ştiinţifice în ţară şi în străinătate. La catedra am refuzat să aplic metodele învechite. Singura mea dorinţă era să le trezesc apetitul elevilor mei pentru matematică, să îi fac să înţeleagă la ce le va folosi în viaţă . Eram severă, dar dreaptă la notare şi mai ales consecventă. M-am purtat cu copiii mei aşa cum    mi-aş fi dorit să se poarte cu mine profesorii mei. Aminitirile erau încă vii şi, câteodată, dureroase. Am făcut cercul de matematică pentru cei dotaţi și am făcut meditaţi gratuite pentru cei rămaşi în urmă. I-am iubit, i-am pedepsit  cu dragoste şi de fiecare dată când o generaţie îşi lua zborul era ca şi cum muream puţin.

M-am întâlnit la un târg de carte cu o fostă elevă. Figură îmi era cunoscută. Numele ba. Mi-a spus:”Doamnă, de câte ori încerc să manac ceva care îngraşa vă aud   admonestându-mă şi mă opresc.Va datorez ca arăt ca la 20 de ani. Mulţumesc!”. Nici un salariu din lume nu poate egală satisfacţia unui profesor căruia elevii îi recunosc semnătura  de bine asupra destinului lor. Profesorii, precum doctorii şi preoţii, au meserii care îi pot apropia de Dumnezeu DACĂ le practică cu generozitate, iubire de semeni şi responsabilitate.

Uitându-mă în urmă, când credeam că sunt închisă într-un spaţiu care mă ucide, îmi dau seama că a fost  o experiență frumoasă, o experiență de care aveam nevoie pentru a mă maturiza, pentru a mai urca o treptă in procesul de autodepasire. Nu vreţi să ştiţi cum se simte o personalitate nonconformistă într-o cancelarie plină de profesori, care s-au împăcat cu condiţia lor. Dragostea copiilor şi de multe ori lupta cu încăpăţânarea lor sau a părinţilor   mi-au dat forţa de a rămâne în picioare şi m-au ajutat să dezvolt competențele de comunicare, de dialog, care m-au adus astăzi unde sunt.”Domnului profesor cu dragoste” cu Sidney Poitier a fost filmul care mi-a marcat cariera de profesor. Copii ca si alegatorii ii iubesc pe cei care le dau fara sa ceara .Dar cu ce pret?

De la scoala comunista la cea pseudo-capitalista a fost o trecere dificilă.Era ianuarie 1990. Nu exista nici o regulă. Profesorilor le era teamă să intre la clasă. Aşa cum se întâmplă la orice revoluţie, leadership-ul a fost confiscat de cei din ultima bancă, cei vocali fără argumente, rebelii fără cauză. Din nefericire pentru ei, profa de mate, pe care au încercat să o scoată din clasa de nenumărate ori a fost un combatant neconventional. Am fost mai încăpăţânată decât ei.  Imaginaţia adolescenţilor nu prea diferă pe fond de la o generaţie la alta. Cu multă dragoste şi consecvenţă faci minuni. Din 1990 până în 1995, când am plecat din învăţământ relaţia cu adolescenţii acelor vremuri a fost o şcoală pentru mine, iar pentru asta le rămân datoare copiilor minunaţi cu care am fost în Piaţa Universităţi, cu care am cântat cântecele golanilor, ne-am războit cu minerii ce au năvălit la Sava, am trecut peste cutremurul din 90, am învăţat surfing, ski, dansuri de societate. Am jucat zaruri, poker sau bridge învățând statistică şi probabilităţi. Ascultam muzica bună, învățam să ne ascultăm unii pe alții și de ce nu, să iubim. Discutiile despre sex erau cele mai apreciate de către elevi. Cu părinţii suferind de pudiponderie aveam probleme serioase. Am scos o revistă care punea la colţ profesorii “dumnezei”. De la ultima generatie am un inel de logodna. A fost un semn. In vara lui ‘95 mi-am luat adio de la catedra cu lacrimi de frustrare. Sistemul incepea sa se regrupeze. Era inceputul distrugerii educatiei.

Au fost clase unde aveam 50% corigeți în primul trimestru, după ce îi preluam. Era evaluarea corectă a nivelului de competență cu care intrau în clasa mea. Obligaţia mea era să îi ajut să-şi depașescă condiţia, să evolueze. Dacă după un an erau tot corigenţi, eu eram vinovată. Lucram mult şi cu părinţii. Consecvența era foarte importantă. Trebuiau să ştie că nu au loc de întors chiar dacă tata avea pile la director. La mine pilele nu aveau nici o şansă. Pe de altă parte dacă reuşeai să supravieţuieşti cu mine, aveai asigurată intrarea la facultate. Am introdus modele noi de evaluare, modele în trei trepte. Primul era un test grilă pentru verificarea cunoaşterii vocabularului matematic cerut de programă; a doua etapă era rezolvarea unor probleme dificile în grup, iar a treia era reprezentată de un eseu primit la începutul trimestrului.

Teza era cu cărţile pe masă. Grupul era mai important decât individul. Orice concept nou introdus începea cu DE CE? Cum îmi foloseşte? Când înţelegi şi înveţi pentru că ştii că ai nevoie de acel concept, învăţarea devine supravieţuire şi cu un mic efort se fac paşi mari în cunoaştere. Pe tot parcursul descoperirii, profesorul trebuie să rămână regizor, antrenor şi nicidecum actor. Este foarte dificil pentru profesor, pentru că se pierde mult din monopolul puterii. Rezultatele sunt însă pe termen lung, benefice pentru individ și implicit pentru societate. Sa fiu professor 15 ani a fost o onoare pentru care elevii mei merita un MULTUMESC din tot sufletul.

1 comentariu la “[email protected]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *