ANALIZĂ Credem în democrație. Nu și în cei care o conduc

Sondajele din Occident și România spun același lucru, cu accente diferite: oamenii cred în democrație, dar nu mai au încredere în instituțiile și liderii care o reprezintă. Democrația rămâne idealul declarat, însă practica ei se clatină, iar distanța dintre cetățean și stat devine tot mai periculoasă.

Cuprins:

1. Sondajele care arată criza democrației

2. Paradoxul epocii: democrație acceptată, instituții respinse

3. România – extrema neîncrederii în clasa politică

4. Occidentul – democrație obosită, instituții lente

5. Ruptura dintre ideal – practică și efectele ei

6. Democrația reclamantă: ce mai poate fi salvat

1. Sondajele care arată criza democrației

În sondajele recente, atât din Occident, cât și din România, apare aceeași fisură adâncă în imaginarul politic al societăților democratice. Rezultatele Ipsos, derulate în Franța, SUA, Marea Britanie, Italia, Spania, Olanda, Suedia, Polonia și Croația, arată că oamenii continuă să considere democrația „cel mai bun sistem posibil”, dar sunt profund nemulțumiți de modul în care funcționează ea în realitate. În opt dintre cele nouă țări măsurate, majoritatea respondenților declară că nu sunt mulțumiți de felul în care instituțiile democratice lucrează pentru cetățeni.

În România, sondajele INSCOP și CURS confirmă aceeași tensiune, dusă însă la extrem: oamenii acceptă fără rezerve ideea democrației, dar aproape nu mai au nicio încredere în cei care o administrează. Dacă în analiza „România și cele patru puteri ieșite din matcă” vedeam cum arhitectura internă a statului a ieșit din logica constituțională, aici vedem efectul politic al aceleiași derive: o democrație care există pe hârtie, dar nu mai convinge prin felul în care funcționează.

2. Paradoxul epocii: democrație acceptată, instituții respinse

Este un paradox tăios și, în același timp, un punct de inflexiune istoric. Oamenii cred în democrație, dar nu mai cred în cei care o conduc. Își păstrează atașamentul față de libertăți, vot universal, pluralism și stat de drept, dar resping performanța instituțiilor și moralitatea clasei politice.

Democrația nu este contestată ca principiu – dimpotrivă, este reafirmată. Ceea ce se prăbușește este credibilitatea instituțiilor și a persoanelor care ar trebui să o reprezinte. Instituțiile par opace, îndepărtate, incapabile să răspundă rapid sau corect. Politicienii sunt percepuți ca autoreferențiali, protejați de mecanisme obscure, preocupați mai degrabă de întreținerea puterii decât de exercitarea ei responsabilă. În locul unei orchestrări coerente a puterii, avem un zgomot de fond: fiecare cântă partitura lui, iar cetățeanul nu mai înțelege muzica.

3. România – extrema neîncrederii în clasa politică

În România, această ruptură este chiar mai profundă. Guvernul și Parlamentul se află constant pe ultimele poziții la încrederea publică, iar peste 80% dintre români declară că nu au deloc încredere în clasa politică. Statul este perceput ca principalul vinovat pentru problemele colective și personale, iar procesul electoral însuși este privit cu suspiciune de o parte semnificativă a populației.

Rezultatul este o democrație formală care continuă să funcționeze – alegeri, partide, campanii, dezbateri – dar care, în percepția cetățeanului, nu produce guvernare, ci doar rotația periodică a unor elite incapabile sau corupte. Sistemul rămâne în picioare, însă încrederea în cei care îl operează se prăbușește. Forța instituțiilor nu se traduce în legitimitate, ci în impresia unei dezordini

În Vest, tabloul este mai nuanțat, dar direcția este aceeași. Nemulțumirea vine din percepția că instituțiile sunt lente, birocratizate, disociate de problemele reale, în timp ce elitele politice par preocupate mai mult de jocuri interne decât de bună guvernare. În democrațiile consolidate, cetățenii nu pun sub semnul întrebării arhitectura de bază a regimului – Constituție, separația puterilor, drepturi fundamentale –, ci eficiența și capacitatea sa de adaptare.

Crizele succesive – economică, sanitară, de securitate, migrație, costul vieții – au lăsat impresia unui sistem obosit, mereu în întârziere față de realitate. În acest context, sentimentul că „instituțiile nu mai livrează” devine la fel de riscant pentru democrație ca orice atac frontal la adresa ei. Nu avem un vid de putere, ci o suprasaturație de putere percepută ca fiind prost exercitată.

5. Ruptura dintre ideal – practică și efectele ei

Această ruptură între ideal și practică produce o tensiune cu efecte pe termen lung. În Occident, fragilizarea performanței democratice alimentează populismul, radicalizarea și cererea pentru soluții „în afara sistemului”. În România, ea generează o stare de resemnare amestecată cu furie mocnită, care poate duce fie la non-participare, fie la atracție pentru lideri ce promit „resetări totale”.

Important este că ambele spații politice, atât Vestul cât și România, traversează aceeași traumă democratică: democrația rămâne dorită, dar nu mai este trăită. Cetățeanul occidental se simte neascultat. Cetățeanul român se simte abandonat. Niciunul nu contestă regula, dar ambii contestă arbitrii și administratorii regulii. În limbaj instituțional, legitimitatea formală rezistă, legitimitatea funcțională se erodează.

6. Ce mai poate fi salvat din democrație

În această ecuație, discuția despre viitorul democrației se mută de la întrebarea „care este sistemul corect?” la întrebarea mult mai urgentă „cine și cum îl face să funcționeze?”. Pentru România, provocarea este dublă: să recupereze performanța instituțională și să refacă legătura de încredere dintre cetățean și stat. Pentru Occident, miza este evitarea unei erodări lente, dar constante, a legitimității practice.

Democrația nu este respinsă. Este reclamată. Oamenii nu cer un alt regim, cer o altă calitate a guvernării. Dacă în analiza „celor patru puteri ieșite din matcă” vedeam cum forța fără reguli transformă statul într-un mecanism instabil, aici vedem pasul următor: un cetățean care se retrage din contractul de încredere cu instituțiile. Dacă puterile și liderii nu răspund acestei chemări, riscăm să intrăm într-o perioadă în care democrația va continua să existe formal, dar va înceta să mai conteze în viețile oamenilor. În ambele spații, miza este aceeași: nu supraviețuirea democrației ca idee, ci recuperarea credibilității celor care o pun în mișcare.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Citește și POLITICO Nearly half of Western voters think democracy is broken, international poll finds

Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News