Skip to content
Opinii & Analize

Creșterea capacității de testare și depistare. Condiția redeschiderii școlilor și organizării alegerilor în siguranță

Deunăzi, în parc, un cetățean care strângea semnături pentru un candidat la alegerile locale mă întreabă dacă merg să votez. În fața scepticismului meu, îmi spune că o mască și două șervețele umede rezolvă problema. Săptămâna trecută, președintele Iohannis călca în străchini anunțând formula de calcul a contaminării pe zone în baza căreia se redeschid școlile în septembrie. Tot săptămâna trecută, aflam că România a atras doar 34% din fondurile europene structurale și de investiții din bugetul UE în perioada 2014-2020. Deci 34% în șase ani și jumătate. Există vreo legătură între faptele de mai sus, aparent disparate? Legătura există și se numește capacitatea instituțională a statului. Să le luăm pe rând.

Aproape toată lumea cunoaște povestea celor 80 de miliarde de euro anunțate de președintele Iohannis în luna iulie. Modul în care a fost răspândită în presă isprava președintelui a însemnat cea mai importantă gură de oxigen electoral luată de guvernul Orban în ultimele luni. De altfel, activul electoral al guvernului s-a cladit masiv prin prestația, internă și externă, a lui Klaus Iohannis. Problema e că pasivul electoral al guvernului Orban e alimentat zilnic cu gafele comportamentele și de comunicare ale membrilor săi. Cu toate acestea, într-un mod aproape neverosimil, flotabilitatea guvernului Orban e asigurată constant de aproape o treime din cetățeni. Revenind la banii europeni virtuali din servieta președintelui Iohannis, aceștia sunt distribuiți după cum urmează: 63 de miliarde granturi și 16, 3 miliarde împrumuturi. Ei bine, capacitatea statului este variabila de care depind mai ales cele 63 de miliarde de euro din granturi. Președintele Iohannis declara că România poate fi reconstruită cu cei 80 de miliarde de euro obținuți de la Bruxelles. În teorie, lucrurile așa stau. În practică însă, e nevoie de o Românie deja reconstruită pentru, pe de o parte, atragerea integrală a acestor fonduri, iar, pe de altă parte, pentru cheltuirea cu folos a acestor bani, pentru binele public. Timp de cel puțin trei ani după integrarea în clubul european din 2007, România a fost contributor net la bugetul UE. Mai exact, România dădea mai mult la bugetul UE decât primea. Motivul? Incapacitatea de a atrage fondurile europene, care releva de fapt o teribilă incapacitate administrativă. Au trecut aproape cincisprezece ani de la aderarea la Uniunea Europeană, iar România nu a construit încă un desant administrativ pentru atragerea banilor europeni. Fie vorba între noi, excelența administrativă în aspirarea fondurilor europene nici nu putea să apară în mediocritatea instituțională specifică birocrației din România. Cifrele sunt elocvente în acest sens. În perioada 2007-2013, România a atras 37,8 % din banii europeni. În perioada 2014-2020, procentul e de 34%. Per total, bilanțul financiar al României în Uniunea Europeană e pozitiv. În perioada 2007-2019, România a plătit 18, 91 miliarde de euro la bugetul UE și a primit 54,43 miliarde de euro de la Comisia Europeană. Dacă privim însă dincolo de cifrele brute, la chestiuni precum deficitul de cont curent, scăderea abruptă a complexității economiei, la treimea din forța de muncă locală deja emigrată și la prevalența muncii ieftine, înțelegem că raporturile de putere dintre Uniunea Europeană și România nu sunt chiar atât de net favorabile țării noastre. Altceva contează aici. Contează faptul că strategiile de ,,modernizare a statului” și de ,,resetare a statului” din ultimii ani n-au sporit capacitatea administrativă a statului în general, și de atragere a banilor europeni în particular. Din acest punct de vedere, așa cum o arată și cifrele de mai sus, România atrage constant puțin peste o treime din banii europeni. Tot constant, Polonia atrage două treimi din aceste fonduri.  Ungaria e pe la 60%, iar Cehia și Slovacia la peste 50%. Sunt cifre care demonstrează că România are o capacitate administrativă net inferioară față de “democrațiile iliberale” ale Uniunii Europene. Democrații care înjură Bruxellesul în timp ce-i iau banii. În schimb, România ridică osanale Bruxellesului, dar nu prea îi ia banii. Timpul e propice ca România să facă mai puțină ideologie și mai multă politică. Și să demareze procesul de consolidare a capacități administrative a statului, celebrul “om gras” căruia îi numeri coastele în România. În caz contrar, din cele 80 de miliarde anunțate de președintele Iohannis o parte consistentă se va pierde pe drum. Fiindcă, vorba unui deștept, it’s the institutions, stupid! Fără instituții performante, sume consistente din banii europeni alocați României vor rămâne în conturile Bruxellesului, așa cum s-a întâmplat și până acum.

" "

Capacitatea statului se manifestă nu numai prin abilitatea de a atrage banii europeni. Capacitatea statului este evidentă într-o criză de sănătate publică, atunci când vine vorba de aplicarea strategiei testează, depistează, izolează.  Oricât ne-am ascunde după deget, cât și cum testează un stat în pandemia de coronavirus spune multe despre forța administrativă a acelui stat. Adică despre capacitatea unui stat de a-și ajuta proprii cetățeni. Că România nu mai produce bani, profesioniști și instituții performante se vede în evoluția capacității de testare. Statul nu reușește să treacă de 15 000 de teste pe zi, asta în zilele bune. Restul de 8 000 sau 9 000 de teste sunt asigurate de mediul privat. Dincolo de testele pentru persoanele fizice, mediul privat prelucrează și teste ale instituțiilor publice, pentru care nu prea își primește banii. Ar trebui să testeze România mai mult? Nu, răspund hotărât experții Ministerului Sănătății, care apără testarea în baza definiției de caz. Atunci cum se explică îndemnul Organizației Mondiale a Sănătății: testați, testați, testați! Sau procesul de testare din Statele Unite ale Americii, unde se efectuează 800 000 de teste pe zi? Ori dezbaterea din Statele Unite de construire a unei infrastructuri de testare de 4-6 milioane de teste pe zi? Ori dezbaterile din alte state, care susțin că testarea, depistarea și izolarea a cel puțin 75% din cazurile simptomatice de coronavirus constituie condiția pentru evitarea celui de al doilea val. E limpede că Statele Unite au o strategie de testare în masă. E limpede că alte țări doresc punerea la punct a unei infrastructuri de testare în masă. La fel de limpede e că în România testarea în masă nu e posibilă din cauza unei evidente penurii de resurse administrative. Nu e vorba doar de lipsa banilor. E vorba de lipsa oamenilor, a profesionalismului și a loialității față de colegi, meserie și instituții. Conducerea militară pentru spitale și pentru DSP-uri nu înseamnă altceva decât eșecul acelor instituții. Adică, fie că ne place, fie că nu ne place, un faliment al statalității, pe componenta civilă. România depistează astăzi de zece ori mai puțin contacți pentru fiecare caz de coronavirus decât Coreea de Sud. Cifrele din perioada stării de urgență sunt cutremurătoare. Doar câteva procente din milioanele de români reveniți în țară au fost izolați. Aglomerațiile din vamă, bulibășeala din spitale și competiția feroce dintre anumite instituții publice, altfel mediocre, sunt alte exemple sugestive ale unei capacități administrative prăbușite. 

Oare reconstrucția României nu ar trebui începută de la reclădirea capacității administrative a statului? Între timp, Ministrul de Finanțe Florin Cîțu se laudă cu investițiile record ale guvernului Orban. Investiții în ce? Sigur nu în cercetare-dezvoltare ori în capacitatea României de a produce tehnologie medicală de ultimă oră, eventual un vaccin împotriva noului coronavirus. Sper să nu fie investiții în săli de sport pentru elita locală, terenuri de fotbal în pantă, telegondole și parcuri în mediul rural, borduri și balustrade la ștranduri dezafectate etc. E deja un loc comun că, atunci când au făcut investiții, guvernele României n-au generat un efect de multiplicare în economie, ci mai degrabă un efect de multiplicare în capturarea statului. Întrebarea e câte din miliardele investite de ministrul Florin Cîțu vin să multiplice capacitatea administativă a statului. Astfel încât România să devină performantă în aplicarea strategiei testează, depistează, izolează și, implicit, în controlarea epidemiei de coronavirus.  Dacă sănătatea publică, socială și economică a României depind de controlarea epidemiei de coronavirus, banii publici n-ar trebui canalizați spre instrumentele de îndiguire a acestei epidemii? Adică spre întărirea capacității administrative a statului?

Este evident că redeschiderea școlilor și organizarea alegerilor locale și generale depind de evoluția epidemiei de coronavirus. Dar evoluția epidemiei de cine depinde? Doar de CCR, Avocatul Poporului, PSD și de populație? Evoluția epidemiei de coronavirus depinde în primul rând de modul în care guvernul Orban reușeste să îmbunătățească capacitatea de testare, depistare și izolare a României. S-o spunem pe aia dreaptă. “Greaua moștenire” instituțională a României chiar a funcționat în cazul guvernului Orban. Care a pus mâna pe un stat cu capacitate administrativă redusă pentru combatarea unei crize nemaivăzute. Pasivul instituțional, ca pasivul instituțional. Unde este însă viziunea de sporire a capacității de testare, depistare și izolare a României în raport cu noul coronavirus? Capacitatea administrativă a unui stat nu crește peste noapte. Poate însă să se îmbunătățească treptat, dacă apare o viziune în acest sens. O lege pentru internarea purtătorilor de coronavirus, chiar și asimptomatici, e infinit mai puțin decât o strategie de îmbunătățire a infrastructurii naționale de testare, depistare și izolare. Cum se vor putea redeschide școlile în siguranță fără o astfel de infrastructură? Cercetările recente din Marea Britanie au relevat că riscul de infectare din școli poate fi controlat doar prin intermediul unei infrastructuri coerente de testare și izolare. Cum se vor organiza alegerile din România în siguranță în absența unei astfel de infrastructuri? Cu mască și două șervețele umede per votant, cum îmi zicea deunăzi strângătorul de semnături din parc? Creșterea rapidă a capacității administrative a statului e un caz de securitate națională într-o criză de sănătate publică. Capacitatea administrativă conferă statului legitimitate și democrației reziliență.  

***

Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.

A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *