Skip to content
" "
Opinii & Analize

Criza reprezentării politice din România. Ce fel de democrație avem?

Criza de reprezentare politică apare atunci când alegătorii consideră că politicienii reprezintă interese personale, de grup sau de partid. Dar nu și interesele lor, ale cetățenilor care i-au delegat în administrația locală sau în parlament. Criza de reprezentare politică din România e evidențiată de primarii și parlamentarii care obțin mandate cu mai puțin de 20% din numărul total al cetățenilor cu drept de vot. Astfel de mandate sunt legale, dar ele sunt din ce în ce mai puțin credibile. Criza de reprezentare politică e evidențiată și de caracterul volatil al majorităților parlamentare, ca urmare a apariției unor partide parlamentare pe care cetățenii nu le-au votat direct. Să ne amintim că după UNPR, a apărut Pro ROMÂNIA, partide parlamentare care nu figurau pe liste la momentul alegerilor generale din 2008, respectiv 2016. Consecința apariției acestor partide a fost ieșirea de la guvernare a partidului care a câștigat alegerile generale. S-a întâmplat asta în 2012. Același lucru s-a întâmplat și în 2019. Să nu uităm momentul Colectiv, soldat cu retragerea guvernului Ponta la finele lui 2015. Cert este că în ultimele trei cicluri parlamentare, partidele sau alianțele de partide care au câștigat alegerile au abandonat guvernarea – ori au fost forțate s-o abandoneze – înainte de terminarea ciclului electoral. Deja vorbim de un model aici, cel al unei democrații puțin spre deloc reprezentative, în care raporturile de putere dintre diferite grupuri de interese contrabalansează net votul cetățenilor. În condițiile acestui trend, deja se pot face pariuri politice. Nu dacă, ci când, va apărea un nou partid parlamentar în ciclul 2021-2024. Unul pe care cetățenii nu l-au votat direct și alcătuit din parlamentarii care ,,nu se vor mai regăsi în filosofia și politica” unuia dintre partidele care îi vor bascula în parlament în iarna acestui an. Nu dacă, ci când, va abandona guvernarea alianța de partide care va prelua puterea executivă la finele lui 2020. Prezidențialismul ar putea fi un antidot la această teribilă volatilitate politică. N-a fost în 2012.

Dar criza reprezentării politice din România e vizibilă mai ales în uriașa neîncredere a cetățenilor atât în partidele politice – sub 10% potrivit unor sondaje de la finele anului trecut – cât și în politicienii din România. În momentul acesta, nu există niciun politician în România care să aibă un nivel de încredere de măcar 50%. Excepția o constituie doctorul Arafat, cu un profil încă preponderent tehnocratic. Altfel, în politicienii aflați astăzi în topul încrederii, nu au încredere între 65% și 70% dintre cetățenii cu drept de vot. Punând discuția în context, cu o criză de reprezentativitate se confruntă toate democrațiile din Uniunea Europeană. Însă puține dintre democrațiile europene care n-au primit încă eticheta de democrație iliberală înregistrează ,,performanțele” României: cei mai puțini cetățeni înscriși în partide politice, cei mai puțin cetățeni angajați în asociații civice, cea mai scăzută încredere în guvern la nivel european, cea mai scăzută încredere în partidele politice la nivel european. Mă opresc aici, fără să intru în detalii despre oferta politică second-hand din România.

" "

Criza actuală de sănătate publică adâncește criza de reprezentare politică. Cu aproximativ zece zile în urmă, o serie de analiști și comentatori politici i-au cântat prohodul partidului de guvernământ. Motivul? Datele unui sondaj CURS realizat în a doua parte a lunii iunie. În esență, sondajul în discuție a măsurat percepțiile populației în legătură cu performanța administrativă a guvernului Orban în timpul stării de urgență și a celei de alertă. Pentru PNL, cifrele nu arată deloc bine. Simultan însă, nu arată tocmai rău. Știm din sondajele ultimilor ani că exercițiul administrativ asociat cu un partid politic este perceput negativ de marea majoritate a cetățenilor, indiferent ,,de ce a făcut partidul” respectiv. Așa s-a întâmplat și în cazul guvernului Cioloș, și al nenumăratelor guverne PSD din ultimii ani, precum și în cazul guvernului Orban. Uriașa neîncredere a cetățenilor în partidele politice din România anulează orice merit administrativ al partidului aflat la guvernare. Neîncrederea e menținută la cote înalte și de contra-narațiunile opoziției, care torpilează sistematic discursul guvernului despre propriile realizări. În acest context, indiferent că realizările unui partid se referă la creșterea pensiilor și a salariilor, la apărarea statului de drept sau la gestionarea unei crize de sănătate publică, acestea nu vor fi apreciate de marea majoritate a populației. Explicația? Când criza de reprezentare politică e profundă, marea majoritate a publicului nu mai face diferența între PSD, PNL, ALDE, PMP etc. De asta spun că cifrele PNL din ultimul sondaj CURS nu arată tocmai rău. Sunt în trendul ultimilor ani. Simultan, ele sunt îngrijorătoare, mai ales cele privind ,,proiecția pozitivă”, respectiv percepția publică privind capacitatea partidului de guvernământ de a gestiona criza economică și de a ajuta firmele românești să-și reia activitatea. Cifrele legate de ,,proiecția pozitivă” țin de însăși identitatea sau de ADN-ul politic al PNL, un partid orientat tradițional spre piață. Aflat în opoziție, PNL a susținut că guvernele PSD au ,,îngropat economia” începând cu 2017. Aflat la guvernare, PNL nu punctează încă, la nivel de percepții, că a relansat economia și că a ajutat firmele românești. Evident, poate fi invocată criza momentului, dar astfel de alibiuri nu vor permite actualului partid de guvernământ să se distanțeze de PSD și să marcheze decisiv la generalele din decembrie. Ca să se distanțeze net de PSD, PNL este obligat să livreze rapid performanță guvernamentală în domeniul sănătății publice și în cel economic. Ceea nu va fi ușor, de vreme ce PNL e într-o evidentă criză de oameni și de idei, una tipică pentru toate partidele din România. La începutul săptămânii trecute, deputații PSD Adrian Solomon și Irinel Stativă au reușit, prin dramaturgia pusă în scenă la o șaormerie din Centrul Vechi, să readucă PSD la scorul de la europarlamentare și să mai dea o lovitură de baros încrederii cetățenilor în politicieni. Pe de o parte, lentoarea și timiditatea cu care partidul a condamnat acțiunea și ,,valorile” celor doi deputați evidențiază numeroasele rupturi din PSD. Pe de altă parte, faptul că PSD promovează astfel de ,,cadre” în parlament explică de ce România are cei mai puțini cetățeni implicați în politică din întreaga Uniune Europeană.

Partidele din democrațiile puțin reprezentative, știu că nu beneficiază de încrederea cetățenilor. Nici cele mai partinice sondaje nu pot camufla acest aspect. Și atunci partidele angajează două mari strategii electorale, cu care ne vom întâlni și în acest an. Prima este demobilizarea electorală. Ce alt sens să aibă blatul dintre ,,partidele mari” din România de a menține votul într-un singur tur la alegerile locale? Altul decât acela demobilizării electorale. Din această strategie face parte și absența campaniei electorale. De la localele din 2008, campania electorală pentru alegerile locale constă exclusiv în publicitate electorală și în monologuri electorale sterile. De regulă, lipsesc dezbaterile directe dintre cei doi-trei candidați cu șanse de a câștiga. Din dorința de a nu-și expune competitorii și de a nu le permite acestora să puncteze suplimentar din punct de vedere electoral, candidații cu șanse interacționează de regulă cu candidații lipsiți de orice șansă. Mai degrabă, campanie electorală pentru diferiții candidați fac moderatorii televiziunilor de casă și comentatorii diferitelor sondaje de opinie. Astfel, alegerile locale produc două rezultate. Pe de o parte, conservă în marea majoritate a cazurilor structurile de putere pre-existente la nivel local. Pe de altă parte, localele mențin criza de reprezentare politică. La alegerile locale din 2016, prezența la vot a fost cea mai redusă din istoria alegerilor locale post-decembriste (48, 3%). Nu cu mult mai redusă decât prezența la localele din 2008 (48, 8%), dar semnificativ mai redusă decât în 2012 (56, 3%). Trendul, acela al retragerii cetățenilor din politică, e însă evident. La scrutinurile parlamentare și prezidențiale, strategia electorală este aceea a mobilizării electoratului prin demonizarea adversarului. Dar votul negativ produce simultan și demobilizare electorală, nu numai mobilizare. Motivul este acela că demonizarea adversarului relevă lipsa de proiect politic. Și-atunci când proiectul politic lipsește și de la locale, și de la parlamentare, și de la prezidențiale, apar apatia și pesimismul. Aceste emoții colective negative alimentează percepția cetățenilor că acțiunea lor politică nu contează. Ținând cont de strategiile electorale de mai sus, se pare că România are totuși un proiect de țară. Dar acesta nu este pentru marea majoritate a cetățenilor, dacă se referă la perpetuarea unei democrații mai degrabă nereprezentative, cu inserții autoritariste.

În democrațiile nereprezentative, denumite și partidocrații, elitele se refugiază în funcțiile publice, iar cetățenii în afara politicii. România a intrat într-un proces de-democratizare din ce în ce mai accentuat, proces expus de profunda criză de reprezentare politică. E mai puțin important dacă acest proces a debutat în 2008 sau în 2016, cu ,,modernizarea statului”, respectiv cu Ordonanța 13. Ce contează, e că distanța social-economică crescândă dintre elite și mase e o bombă cu ceas pentru democrația din România. Mai ales pentru analiștii de centru-dreapta, principala amenințare la adresa democrației din România este populismul. Pentru acești libertarieni, cărora le place să lucreze la stat, populismul se identifică exclusiv cu PSD, cu ,,comuniștii”, cu social-democrația, cu creșterea salariului minim și cu cheltuielile sociale. Cum rămâne însă cu populismul ,,dreptei”? Cel care ajută capitalul, dar care uită de salariați, de pensionari, de copii și, în general, de românii aflați în deprivare materială, adică de acea jumătate a populației care nu poate face față unor cheltuieli neprevăzute. Indiscutabil, capitalul trebuie susținut, indiferent de proveniența lui. Dar de susținere are nevoie și munca, aia care primește doar 35% din PIB, în condițiile în care media europeană e de 48%? Oare doctrina care susține contradicția, și nu complementaritatea, dintre stat și piață ori dintre capital și muncă nu e la rându-i un populism extrem? Populismul poate fi dizolvant pentru democrațiile recente. În realitate însă, nu populismul este cel care dizolvă o democrație, ci mai degrabă crizele structurale ale acesteia. Populismul e doar expresia prăpastiei dintre alegători și cetățeni, una care se tot adâncește în România. Dar, ca de obicei, în România cauza este confundată cu efectul. Printre altele și din cauza subdezvoltării științelor politice și a faptului că ,,analiștii” de centru-dreapta domină ,,peisajul analitic” dâmbovițean. Înainte să se teamă de populism, democrația din România ar trebui să se teamă de vulnerabilitățile ei structurale, evidențiate de criza reprezentării politice.

***

Lucian Dumitrescu, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, este absolvent de studii postdoctorale al Universității Naționale de Apărare “Carol I’’, specializarea teorii ale securității interne și internaționale. Este doctor în sociologie și doctor în filosofie al Universității București.

A predat cursuri de geopolitică și securitate în cadrul prestigiosului Master de Studii de Securitate organizat de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, unde a deținut poziția de lector asociat. Domenii de interes: teorii ale securității interne și internaționale, relaţii internaţionale, filosofie politică, sociologia identităţilor colective, istoria sociologiei, antropologie politică.

" "

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *