Skip to content
Opinii & Analize

Cum putem să construim un naționalism mai bun

În prezent se pare că asistăm la un trend global – ascensiunea naționalismului. Naționaliști autodeclarați se află deja la putere în state precum Brazilia, India, Turcia sau Ungaria. Alții se află în opoziție, așteptând momentul oportun pentru a prelua puterea. Succesul lor este legat de un val de sprijin popular. Așa cum arată de pildă Ian Bremmer, fondator al Eurasia Group și columnist la Financial Times, în cartea sa, Us vs. Them: The Failure of Globalism, se pare că tot mai mulți oameni sprijină acest tip de lideri pentru că se simt amenințați de fenomenul globalizării. Dar majoritatea acestor autodeclarați naționaliști sunt în realitate lideri național-populiști care și-au câștigat sprijinul popular printr-un apel la o retorică naționalistă. Tipul de naționalism promovat de acești lideri este unul periculos. Dar pentru a înțelege lucrul acesta, trebuie să facem prima dată o incursiune în istoria naționalismului.

Nașterea naționalismului

Naționalismul reprezintă o invenție relativ recentă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea imperii multinaționale – Imperiul Britanic, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman etc. – guvernau cea mai mare parte a lumii. Dar apoi două evenimente majore aveau să schimbe lucrurile – Revoluția Americană începută la 1775 și Revoluția Franceză de la 1789. Ca urmare, doctrina naționalismului, înțeleasă drept guvernare în numele unei națiuni, spre deosebire de guvernarea în numele unui monarh, a început să se răspândească pe glob. În următoarele două secole, aceste vaste imperii aveau să se destrame, lăsând în locul lor o serie de state naționale. Pentru a înțelege amploarea acestui fenomen, merită amintit faptul că în jurul anului 1900, aproximativ 35% din populația globului era guvernată de state naționale. În 1950, procentul ajunge la 70%.

Naționalismul își are rădăcinile în Europa modernă. Politica europeană în această perioadă – secolele XVI – XVIII – era caracterizată de războaie permanente între state birocratice tot mai centralizate. Până pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea aceste state au eliminat alte instituții care reprezentau principalii furnizori de bunuri publice, precum Biserica, și au eliminat sau înglobat alte centre de putere cu care se aflau în concurență, precum nobilimea independentă. Dar pentru a întreține acest sistem multi-statal competitiv și înclinat spre război, liderii trebuiau să extragă resurse uriașe de la populație. În final, un nou contact social avea să apară: guvernanții trebuiau să guverneze în interesul populației, iar atâta vreme cât aceștia o făceau, guvernații le datorau loialitate politică, soldați și taxe. Naționalismul reflecta perfect noul aranjament de putere. El stipula ideea că guvernanții și guvernații fac parte din aceeași națiune și împărtășesc astfel aceleași origini istorice și același destin politic. Naționalismul le permitea guvernanților să extragă mai multe resurse din societate (sub forma taxelor) și să conteze pe loialitatea politică a guvernaților. Dar naționalismul nu era atractiv doar pentru elitele conducătoare. El era atractiv și pentru populația de rând, pentru că statul național oferea o relație mai bună între guvernanți și guvernați decât oricare aranjament politic precedent. Drepturile nu mai erau bazate strict pe statutul social al persoanelor. Naționalismul promitea egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. În plus poporul devenea sursa autorității conducătorilor, întreaga putere emanând acum de la acesta.

Cele două fețe ale naționalismului

În statele în care legătura dintre guvernanți și guvernați a fost realizată și întărită, populația a început să se identifice tot mai mult cu ideea de națiune, văzută ca un soi de familie extinsă în care membrii acesteia își datorau sprijin și loialitate. Lucrul acesta a servit drept fundație pentru alte lucruri. Democrația a putut înflori acolo unde identitățile și loialitățile naționale au înlăturat alt tip de identități și loialități – de pildă cele centrate pe religie. Naționalismul răspundea la întrebări esențiale precum: din cine este format poporul? Sau în numele cui se realizează guvernarea? În bună măsură se poate argumenta că naționalismul  a stat și la baza apariției statului bunăstării. Un spirit al obligațiilor reciproce și al unui destin comun a dus la răspândirea ideii potrivit căreia trebuie să ne sprijin unii pe alții în vremuri grele. Majoritatea statelor bunăstării au apărut după al Doilea Război Mondial, iar acestora le datorăm de pildă sistemele de pensiile și de asigurări sociale.

Dar naționalismul are și partea sa întunecată. Loialitatea pentru națiune poate duce la demonizarea altora. La nivel global, ascensiunea naționalismului a dus la creșterea frecvenței războaielor. Aproximativ o treime dintre statele care există astăzi au apărut ca urmare a războaielor de independență împotriva diferitelor imperii. Dar nașterea statelor naționale a fost acompaniată adesea de cele mai oribile episoade de epurare etnică – în general a minorităților care erau considerate a fi neloiale, sau suspectate că ar colabora cu inamicul. În timpul Primului Război Mondial, guvernul otoman s-a angajat uciderea pe scară mare a populației armene. Hitler și naziștii au încercat să “curețe” națiunea de evrei. După 1947 India și Pakistan s-au angajat în epurări etnice sângeroase, iar și mai recent, evenimente similare au avut loc în fosta Iugoslavie.

Un naționalism incluziv

Național – populiștii de astăzi sunt promotorii unui tip de naționalism care exclude. Aceștia sunt anti-pluraliști și consideră că doar ei reprezintă „adevăratul popor”, care întotdeauna trebuie extras în realitate din masa tuturor cetățenilor unei națiuni. Național-populiștii îi acuză pe cei care nu le iau partea că nu sunt autentici și nu fac parte din “adevăratul popor”. Ei nu sunt “români adevărați” de pildă. Anti-pluralismul lor explică de ce acești lideri duc statele pe care le conduc într-o direcție autoritară atunci când alte forțe – precum o justiție independentă sau o presă liberă – nu sunt suficient de puternice pentru a le face față.

Naționalismul are rădăcini adânci și este greu de înlocuit  în prezent. Întregul sistemul internațional este centrat în jurul statelor naționale. Chiar și instituții politico-militare precum ONU sau NATO sunt compuse tot din state naționale. Totuși, asta nu înseamnă că liderii statelor naționale nu pot promova o formă mai bună de naționalism. Așa cum am văzut, naționalismul reprezintă o monedă cu două fețe. Dar, pentru a promova o formă mai bună de naționalism, guvernanții trebuie să învețe mai întâi cum să devină ei înșiși niște naționaliști mai buni.

1 comentariu la “Cum putem să construim un naționalism mai bun

  1. Cel mai bine este să fii popandău leftard , idiot util și aplaudac.
    Să pupi condurul cui plăteste mai bine și să te simți nașpa că esti roman.
    Să adopti legi antiromanesti iar atunci când se incriminează atacarea valorilor și simbolurilor naționale să spui că-i neconstituțional
    Mentalitate de slugă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *