Interviu cu Dan Dungaciu, în Ziarul Naţional cu profesorul universitar la Catedra de Sociologie și coordonator al Masterului de Studii de Securitate și Analiza Informațiilor al Universității București, renumit sociolog, politolog și specialist în geopolitică și diplomație. Președinte al Fundației Universitare a Mării Negre din România și inițiator al Laboratorului de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS). A fost o perioadă secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe de la București, respectiv consilier pe probleme de integrare europeană pe lângă Președinția Republicii Moldova. Este decorat cu Ordinul de Onoare al Republicii Moldova. Este membru al mai multor asociaţii internaţionale și naţionale de prestigiu. Este laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Române (1995) și al Premiului Internaţional pentru Sociologie al Universităţii din Istanbul (2001).
Cazimir Țino: Domnule profesor Dan Dungaciu, în Republica Moldova, după alegerile locale, ne aflăm în prologul unui nou ciclu electoral, cu mize geopolitice mari. Care este cea mai importantă evoluție pe care o vedeți pe scena strategică sau politică din regiune?
Dan Dungaciu: Fenomenul cel mai important care se petrece acum în spațiul sovietic este dispariția identității sovietice. În momentul în care trupele ruse au intrat în Ucraina, exact în acel moment au dat lovitura de grație identității sovietice.
Vă amintiți de episodul celebru din aprilie 2022, în care o doamnă în vârstă a ieșit să întâmpine trupele ruse de invazie fluturând un steag al URSS? Așa-numita „Babușka Z”… Ei, bine, sărmana nu înțelegea nimic din ce se întâmplă. În realitate, era complet pe dos! Tocmai identitatea sovietică murise prima… Când au intrat rușii în Ucraina, nu mai puteai spune că ești „sovietic”. Trebuie să decizi: ești sau rus, sau ucrainian. Prin invazie, Putin a luat cetățenilor fostei URSS această opțiune, fie și tacită. Identitatea sovietică a fost prima victimă a războiului din Ucraina.
Foto: „Babushka Z”. Sursa BBC
Fenomenul nu este chiar inedit… Este ceea ce s-a întâmplat și în fosta Iugoslavie, unde identitatea iugoslavă a fost prima victimă a războaielor de acolo. Practic, războiul a forțat populațiile de acolo să se identifice etnic tot mai apăsat, adică să devină sârbi, croați, bosniaci, albanezi/kosovari etc. Nu era simplu, diferențele nu sunt chiar decisive. Pentru asta și-au asumat și identități religioase specifice, ortodocși, catolici, musulmani, deși gradul de secularizare a fost foarte mare în fosta Iugoslavie. Dar era nevoie să-și asume atunci mai clar identitățile religoase, fiecare comunitate în parte, tocmai pentru a găsi elemente diferențiatoare.
Între populațiile din fosta Iugoslavie, sârbi, croați, bosniaci etc. elementele comune prevalau și mai puțin cele diferențiatoare… Religia a devenit un factor de diferențiere etnică! Războiul din fosta Iugoslavie nu a fost un război religios, cum poate sugera o teză de tip Huntington, adică de „ciocnire a civilizațiilor”. Război religios este atunci când oamenii se luptă pentru că merg la biserici diferite. În fosta Iugoslavie, practic, nimeni nu mergea la biserică. Ei au devenit mai religioși după război decât erau înainte…
Așa și aici, acum, în fața noastră se petrece un război identitar. Cine spune că Putin vrea să refacă Imperiul Sovietic greșește. Putin vrea, eventual, să refacă Imperiul Rus, ceea ce e fundamental diferit. În primul caz, vorbim de nostalgii istorice și geopolitică. În al doilea, vorbim în primul rând de identitate. Asta e diferența crucială. Invazia rusă și reacția Ucrainei au readus identitatea în prim plan…
Vreți să spuneți că și astăzi, ca și în anii ‘90, asistăm la un război identitar?
Există asemănări, cum bine sugerați, cel puțin la nivel de consecințe, dar există și deosebiri radicale. Sigur, e vorba despre identități și atunci, și acum. Dar miza principală în războiul din fosta Iugoslavie nu a fost atât identitatea națională, cât a fost faptul că cetățenii sau grupurile etnice, minoritățile sunt mai importante decât statul. Identitatea lor, a acestor grupuri, este esențială. Dacă statul le oprimă, dacă le persecută și ajunge la potențial genocid, suveranitatea statului se suspendă și Vestul intervine ca să restaureze ordinea. Deci, statele naționale nu mai au dreptul la „suveranitate” atunci când apare persecuția indivizilor sau, mai ales, a minorităților etnice/religioase. Asta a fost ideea care a stat la baza intervenției NATO în fosta Iugoslavie. Mai mult: Poți chiar, forțând legislația internațională, să validezi dreptul la secesiune pentru minoritățile naționale sau etnice atunci când statul este opresor…
Așa s-a întâmplat în Kosovo, forțând până la refuz legislația internațională, chiar denaturând-o, după unele opinii. Acesta este motivul pentru care unele state europene nu au recunoscut Kosovo și nu este vorba doar despre galeria de la meciul România-Kosovo, ci de cinci state europene care încă nu recunosc statul Kosovo, inclusiv România! De aici și nenumărate presiuni ulterioare ale reprezentanților minorității etnice maghiare din România sau a unor reprezentanți oficiali de la Budapesta, care au urmat imediat după precedentul Kosovo, despre așa-numitele persecuții ale maghiarilor din România și solicitări de autonomie… Ei mergeau pe un drum deja trasat nu doar de recunoașterea Kosovo, dar și de ideea că statul nu mai avea „suveranitate” în raport cu minoritățile dacă depășea anumite linii roșii… Iar Budapesta asta voia, să inventeze linii roșii care ar fi fost încălcate, și să le „popularizeze” la nivel internațional. Evident, nu au avut nicio șansă. Dar au încercat.
În ce situație ne aflăm astăzi, domnule profesor?
Acum, în Ucraina, suntem într-o logică complet diferită. Una dintre consecințele războiului este și faptul că a pulverizat, de facto, dacă nu de iure, moștenirea războiului din fosta Iugoslavie. Războiul din Ucraina a readus supremația majorităților și a statului național în prim plan!
Eu nu comentez din punct de vedere moral situația din Ucraina – susținerea Kievului și condamnarea Rusiei sunt sută la sută justificate din punctul meu de vedere. Eu doar semnalez aici paradoxuri, care nu vor dispărea curând.
Imaginați-vă acum că ați auzi revendicări din partea minorității române sau maghiare din Ucraina la nivel internațional. Nu prea sunt băgate în seamă, de fapt deloc… Minoritățile de azi nu mai sunt cele din anii ‘90, e adevărat, dar principiile, teoretic vorbind, sunt. În realitate, astăzi suntem în altă logică.
Minoritățile din Ucraina astăzi nu se pot revolta, precum în fosta Iugoslavie, pentru că majoritatea ucraineană a devenit subiect principal nu doar al discuțiilor politice, dar și, tacit, a dreptului internațional. Și, oricum, principiul „inocenței” este de partea majorității, nu a minorităților, cum era până acum. Până mai ieri, minoritățile se bucurau de prezumția de nevinovăție, acum majoritatea se bucură de asta! Minoritățile, astăzi, pot fi suspecte, cum este minoritatea rusă în Ucraina, și alături de ea, prin „contagiune”, pătimesc toate celelalte… Cu alte cuvinte, invazia din Ucraina a readus, la începutul secolului XXI, secolul XIX în prim plan! Doar în secolul XIX statele naționale și majoritățile etnice se mai bucurau de atâtea prerogative în raport cu minoritățile etnice sau religioase, pe care le asimilau, practic, nederanjate! Proiectele politice naționale apropo de asimilarea minorităților seamănă, cum zicea cineva, cu faimoasa spusă a oamenilor de afaceri de succes: nu mă întreba cum am făcut primul milion!…
De aceea, cei care spun că nu putem aborda Ucraina cu teme din secolul XIX nu înțeleg despre ce e vorba. Căci tocmai asta e: Ucraina este astăzi o realitate de secol XIX – nu noi! -, adică un stat care se construiește național, a dobândit conștiință de sine, este în plin proces de „nation building” sau „state building”, prin care noi, ceilalți, am trecut de multă vreme. Deci noi avem, justificat, pretenții de secol XXI față de un stat aflat, la nivel de procese de devenire națională, în secolul al XIX-lea… Problema este că în secolul XIX nu existau nici Consiliul Europei, CEDO, ONU, OSCE, Comisia Europeană sau Parlamentul European… Dar acum există!
Vreți să spuneți că Ucraina este o provocare identitară adresată Europei?
Exact! Aș merge și mai departe. Aș spune că în Ucraina asistăm astăzi, prin rezistența ei eroică, la victoria suveranismului, nu a altor curente sau viziuni politice! Nu e vorba despre liberalism și identitate europeană, ci despre naționalism și identitate națională! Asta a ținut Ucraina în viață, asta a generat rezistență, asta a ținut elitele politice în picioare! Ideea națională ucraineană, naționalismul ucrainenilor este cheia înțelegerii rezistenței lor.
Oricât ar suna de șocant, președintele Zelenski, domnul Kacinsky, premierul Orban sau doamna Le Pen au mai multe în comun din punct de vedere ideologic decât vor să accepte. Ei sunt „adversari” de conjunctură. Ideologic, filosofic, sunt tovarăși! Gândesc la fel! Orice politică trebuie legitimată în primul rând prin interesul național sau identitatea națională! Acolo e resortul ultim al legitimității politice în Ucraina: identitatea națională, interesul majorității etnice. Că e vorba despre drepturile minorităților, drepturi culturale, istorie, limbă, cultură în general, securitate, religie – totul trece prin spectrul intereselor majorității. Așa trebuie să fie, spun acești politicieni…
În realitate, cum spuneam, sunt toți politicieni „de secol XIX”, care merg în răspăr cu evoluțiile UE, care se bazează pe premisa că ideea națională ca element de legitimare politică e perimată. De aici și ideea de formule politice supranaționale de tip federație europeană etc. Deci, asistăm la o confruntare radicală de viziuni, iar îmbrățișarea totală de către UE a președintelui Zelenski și a cauzei ucrainene este, dincolo de toată acceptabilitatea morală, contradictorie din punct de vedere politic…
Peste tot la nivelul instituțiilor europene flutură steagul național ucrainean, deși UE a fost construită pe premise contrare. Europa, care se dorește o entitate supranațională, îmbrățișează fără rest o cauză națională pură! Este ca și cum am îmbrățișa Ucraina cu ochii închiși, o îmbrățișăm dar nu vrem să vedem ce e acolo de fapt… Sau ne facem că nu vedem.
Argumentul susținerii Ucrainei este că e un stat invadat de Rusia…
De acord și e un argument valabil până la un punct și poate fi acceptat, eventual, în raport cu minoritatea rusă. Spun eventual, pentru că doar în război poți pedepsi o minoritate pentru ceea ce face „statul-mamă” al acesteia… Dar celelalte minorități, aparținând unor state europene sau euroatlantice, care susțin Ucraina explicit, ce vină au?…
Ce vreau eu să subliniez este că azi Ucraina este complet în altă logică decât restul Europei în ceea ce privește supremația identității naționale în raport cu identitatea națională a minorităților. Și lucrurile acestea nu pot fi uitate ușor. E o iluzie să credem că forța identității naționale ucrainene și impactul ei politic se vor stinge subit după război…
După război, UE va avea o problemă, căci abia atunci va avea răgazul să se uite în oglindă și să recunoască contradicția. Repet, nu fac aici judecăți de valoare, fac judecăți de constatare.
Cum afectează asta R. Moldova?
În R. Moldova, slavă Domnului, pe cale pașnică, asistăm la același fenomen. E greu să îl observi, dar despre asta e vorba, de fapt. Este vorba în primul rând despre revenirea geopoliticii, fenomen care a marcat și va marca toate momentele electorale din republică, inclusiv la locale s-a văzut, iar fenomenul asociat cu acesta este tot cel de dispariție a identității sovietice. Și e paradoxal că avem doi președinți, Zelenski și Maia Sandu, care și-au datorat cifrele electorale remarcabile într-un mod substanțial inclusiv unei „identități sovietice” a electoratului, cel puțin geopolitic vorbind, o identitate care nu vrea mișcări bruște nici spre Est și nici spre Vest, deci sunt identități antigeopolitice. Tocmai ei, cei doi președinți, sunt groparii identității sovietice în statele lor ca urmare a invaziei ruse! Brutal, violent și tragic, primul, mai puțin vizibil, fără violență, cel de-al doilea.
E mai greu în R. Moldova și poate va dura mai mult. Dar fenomenul e real. Războiul te obligă să alegi. Invazia rusă și reacția internațională te obligă să iei atitudine, pro sau contra… Să nu ne facem nicio iluzie – când e vorba de asumări identitare, sau etno-identitare, logica e mult mai complicată. De aici, cred eu, și faptul că opțiunea proeuropeană nu a explodat în R. Moldova după invazie, nici măcar nu a crescut semnificativ. Sigur, este și o rațiune geopolitică, dar faptul că opțiunea proeuropeană astăzi are scoruri mai mici decât acum doi sau trei ani, este și consecința unor pierderi de electorat proeuropean din rândul celor cu „mentalitate sovietică”.
Sunt cei care înainte nu erau explicit nici cu UE nici anti-UE, nu anti-Rusia, dar nici neapărat pro-Rusia, un soi de „identitate sovietică”, și ei au votat Maia Sandu când aceasta nu exprima un proiect geopolitic explicit. Acum lucrurile s-au schimbat. Doamna Maia Sandu este explicit pe o baricadă, de aici și pierderea firească a unei părți de electorat. „Identitatea sovietică” a devenit, treptat, mai aproape de „identitatea rusă”, nu mai vrea să se ralieze proiectului european, tocmai pentru că acesta a devenit explicit geopolitic.
Antirusismul european și oficial de la Chișinău a stârnit reacții evidente la o populație care până acum nu s-a identificat limpede, etnic vorbind, cu Rusia, dar nici nu a fost bombardată cu mesaje antiruse de la cel mai înalt nivel. Doar Partidul Liberal al domnului Mihai Ghimpu juca geopolitic în republică, pur și dur, dar el făcea asta dintr-o perspectivă românească, nu „moldovenească”, și niciodată politica PL nu a fost politică de stat. Astăzi, politica antirusă, asumată explicit, e politică de stat. Și eu nu spun că nu e bine sau că putea să fie altfel! E bine și nu se putea să fie altfel, chiar dacă acum Chișinăul încearcă să ardă etapele și să facă lucruri pe care trebuia să le facă cu 20 de ani în urmă…
Ne aducem aminte cum câteva luni după ce a început războiul, guvernarea de la Chișinău a cochetat cu neutralitatea, inclusiv spre indignarea Kievului care trimitea semnale iritate, chiar furioase. Abia după aceea Chișinăul a intrat pe un mesaj și gesturi asumat proucrainene. A fost o noutate absolută pentru conducerea R. Moldova, dar și pentru populație. Un eveniment fără precedent și cu costuri politice pentru guvernare.
Astăzi, mesajul antirus este predominant. Până și corupția este rusificată… Nici nu mai știi dacă Șor e vinovat pentru că influențează politica din R. Moldova cu bani murdari sau pentru că banii lui Șor sunt de la ruși?! Corupția a căpătat, iată, culoare etnică!
Cum a influențat și cum va influența asta electoral, mai concret?
Majoritatea proeuropeană în R. Moldova a fost cel mai bine exprimată de către Alianța pentru Integrare Europeană. Și suntem în același loc. Sunt, practic, trei categorii electorale implicate: unioniștii români pro-NATO și pro UE – PL-ul lui Mihai Ghimpu, proeuropenii care nu se consideră neapărat români („moldoveniștii europeniști”) – PLDM-ul lui Vladimir Filat și o a treia categorie de populație mixtă, care vorbește rusa, dar nu este neapărat etnic rusă, nu este anti-Rusia, nu este pro-UE, dar nici contra. Un electorat volatil, care era pe la 10% din populație. Despre acest electorat spun eu că avea mai degrabă o „identitate sovietică”. Un electorat care nu se definea etnic foarte clar, care nu vibra la mesaje geopolitice, care avea nevoie de partide de tip Partidul Democrat să se exprime politic – vă aduceți aminte că acest electorat a fost „extras” de la comuniști prin plecarea lui Marian Lupu din partid în 2009…
Maia Sandu a reușit o majoritate prezidențială remarcabilă tocmai pentru că a reușit să îi adune pe toți, fără să menționeze în campanie explicit nici măcar integrarea europeană! Așa a reușit Maia Sandu să ia electoratul AIE, unul pentru care „identitatea sovietică” a fost importantă.
Dar, după invazie, cum am spus, nu mai poți juca așa. Așa că Maia Sandu a ales limpede, și bine a făcut, evident, doar că nu doar ea a ales – a ales și electoratul domniei sale. Imposibilitatea de a rămâne instalat comod în „identitatea sovietică” și antirusismul tot mai limpede al guvernării a făcut ca acea categorie să se simtă iritată și să reacționeze. Această categorie nu îl echivalează pe Putin cu Rusia, dar ea se simte apropiată de Rusia, de limba rusă, de identitatea rusă… Și asta a dus la o contrareacție, pe care o vedem în sondaje. Dacă guvernarea a ales politica antirusă, atunci și acele categorii de populație mixtă sau etnicii ruși ca atare – au ales să fie și ei reactivi. De fapt, scăderea în sondaje a opțiunii proeuropene are drept consecință „etnicizarea” populației sovietice, chiar dacă nu e clară această opțiune pentru toată lumea.
Cred că problema care se pune este următoarea: dacă „identitatea sovietică” nu mai este o opțiune în R. Moldova, ce se pune în locul ei? Nu la nivel de „minoritate rusă”, ci la nivel de majoritate? Ce înseamnă „etnicizarea” de care vorbiți?
Aceasta este întrebarea crucială… Aveți perfectă dreptate, căci asta e miza care se joacă acum în R. Moldova. Dacă „identitatea sovietică” e tot mai greu de asumat, dacă lucrurile se „etnicizează” și în R. Moldova, ce va face majoritatea?… Să nu uităm un lucru. „Identitatea sovietică” de care vorbim este cea care îți permitea, de pildă, să trăiești în Ucraina ca vorbitor de rusă și ca „cetățean ucrainean” și să nu te întrebe nimeni de ce origine etnică ești sau ce limbă vorbești, în realitate. Era o moștenire a Imperiului. La fel și în R. Moldova, erai, generic, „moldovean”, indiferent de limba vorbită… Ei bine, dispariția „identității sovietice” înseamnă o ieșire din zona de confort, confortul neasumării etnice atât pentru minoritari, cât și pentru majoritari.
Iar problema majorității în R. Moldova, etnic vorbind, este o problemă mai complicată decât în Ucraina, iar pentru România este o problemă strategică. Ce va urma? Aici nu e clar, căci pot exista două tendințe, teoretic vorbind: prima ar fi o resurecție a identității românești, a doua o consacrare oficială a așa-zisei identități moldovenești. Întrebarea esențială este: încotro va merge Chișinăul? (Mă refer acum la elitele politice). Care va fi „proiectul” statului R. Moldova din punct de vedere identitar după ce „identitatea sovietică” nu mai este o opțiune și în condiții de „etnicizare”?
Pe de-o parte, există vechea tendință a moldovenizării majorității, care este de departe cea mai pregnantă. De fapt, e un fir roșu în istoria recentă a R. Moldova, de la Voronin încoace… Vă amintiți de Voronin, cu momentul în care era și el „naționalist”. Momentul când voia să-l așeze pe inegalabilul Grigore Vieru la reverul său? Adică să îl „moldovenizeze”? În 2005, președintele Voronin spunea cu ocazia unei serate a poetului: „Stimaţi prieteni, astăzi cinstim un concetăţean, un mare patriot, un domn care, la rândul lui, ne-a cinstit pe noi întru slava şi prosperarea patriei noastre – Republica Moldova”. Şi rostește apoi faimoasa frază: „Mult stimate domnule Vieru, permiteţi-mi să fac acum o destăinuire publică: Să ştiţi că… şi eu sunt na-ţi-o-na-list”.
Cum o fi reacţionat poetul în mintea lui, vor fi ştiind doar apropiaţii Domniei Sale. Cert este că insidioasa „invitaţie” a fost respinsă. Formula „naţionalist” era, aparent, decolorată de orice conotaţii etnoidentitare, precum expresia impersonală „limbă de stat” dar, în realitate, era – precum formula „limbă de stat”! – o declaraţie moldovenistă şi antiromânească. O altă tentativă, tot fără succes, s-a făcut câțiva ani mai târziu, prin august 2007, când conducerea comunistă a Republicii Moldova s-a gândit să schimbe imnul naţional, „Limba noastră”, pe motiv că ar fi „nepatriotic”. Deloc întâmplător, o primă propunere ar fi fost făcută poetului Grigore Vieru şi compozitorului Eugeniu Doga. Se dorea ca un dublet prodigios Vieru/Doga, format din, poate, cele mai proeminente personalităţi basarabene de atunci, să consacre noul imn al republicii lui Vladimir Voronin, al cărui fundament devenise, după 2007, un moldovenism primitiv, etnicist şi indigest, dublat de un antiromânism grosolan şi atroce. Propunerea perversă a preşedintelui Voronin a fost refuzată, spre cinstea celor doi.
Astăzi avem această tendință reînviată, când ideea de „integrare europeană” ca substitut pentru identitatea națională, veche de pe vremea guvernării Filat, este acum umplută, de unii, cu conținut „moldovenesc”. Nu-i vorbă că și atunci, pe vremea guvernului Filat, tendința „moldovenistă” era evidentă, mai ales când Guvernul – contrar președintelui interimar Ghimpu – a decis și a insistat pentru semnarea Tratatului de frontieră cu România, chestiune care, spre rușinea inițiatorilor și a semnatarilor, s-a produs… Astăzi, tendința moldovenistă nu a fost neapărat abandonată…
La ce vă referiți, mai concret? Pentru că am și eu câteva momente recente în minte…
Probabil că sunt aceleași…Cel mai recent – decesul lui Ion Druță, care vine după decesul primului președinte „independent” al republicii, Mircea Snegur. Apropo de Mircea Snegur. E clar că Memoriile scrise de oamenii politici sunt pentru a-și justifica propriile acțiuni sau de a oferi propria viziune asupra evenimentelor pe care le-au trăit sau influențat prin decizii… Vă mărturisesc că am citit Memoriile președintelui Snegur așa cum am citit și lucrările autobiografice ale altor președinți, dar niciodată în viața mea, o spun cu mâna pe inimă, nu am găsit o discrepanță mai mare între ce a făcut un personaj politic și ce spune ulterior că a făcut… Este uluitor pentru orice om de bună credință.
Iar instrumentalizarea recentă a lui Mircea Snegur în numele moldovenismului cu ocazia funeraliilor a fost ostentativă… Aproape indecentă, aș spune. Să recapitulăm: Mircea Snegur este părintele „Casei noastre – Republica Moldova” și este cel care, la București fiind, a transmis explicit Parlamentului „să ne ținem de neamuri”, în sensul explicit de rude, unul dintre sensurile cuvântului „neam” în limba română, în niciun caz de „neam” ca aparținând aceluiași popor, adică frați.
Apoi a venit celebrul discurs al lui Mircea Snegur din 1994 cu ocazia Congresului „Casa Noastră – R. Moldova”, care este chintesența mizerabilă și incultă a antiromânismului moldovenist ridicat la rang de doctrină de stat. Pe umerii lui Snegur s-au urcat și Voronin, mai târziu, și corifeii antiromânismului de mai târziu. Obsesia antiromânească a lui Snegur din acel discurs prezidențial nu poate fi asemuită decât cu obsesia antiucraineană a lui Vladimir Putin de dinainte de invazie!
Comparația sigur că e exagerată, dar ați înțeles ideea… Doi președinți deveniți brusc „academicieni”, obsedați identitar de vecini, cu pretenții de savanți și oameni de știință, gata să dea lecții de istorie tuturor, unul cu armată, altul fără… Dar comportamentul a fost similar, chiar dacă consecințele diferite. Imediat după discursul lui Snegur, Adrian Păunescu i-a dedicat o poezie lui Mircea Snegur, intitulată Scrisoare către Mircea Snegur, după ce „a coborât din căruța neamului”. Ideea era clară: „Nici Stalin nu a fost mai rău ca tine/ Când ți-ai permis minciuna s-o îngâni/ și să proclami, cu lipsă de rușine/ Că moldovenii tăi nu sunt români”. Interesant e și altceva, ultima strofă, care suna cam așa: „Hei, Mircea, dacă asta îți priește/ Și astăzi vrei să te proclami stăpân,/ Să știi că poți trăi moldovenește,/ Dar un blestem fatal te urmărește,/ Când vei muri, vei deveni român”.
Ironia care e? Dacă citești memoriile lui Snegur, vezi cum fostul președinte s-a transformat radical, nu menționează episoadele negative și aproape s-a românizat! Sigur, veți spune, mai bine mai târziu decât niciodată! Dar iată că, în pofida Memoriilor sale, moartea nu l-a făcut român ci… moldovean. Post-mortem, Snegur este tot aruncat „din căruța neamului”, deși se străduise în Memorii să se cațăre în ea… A încercat să își croiască o posteritate curățică, aproape proromânească, pe care, iată, cei de azi aproape că o uită. Și-l urcă iar în căruța „moldovenismului”! Un post de televiziune plătit de la București vorbește despre „Lacrimi și recunoștință pentru primul președinte al R. Moldova, Mircea Snegur”… Te cam lasă fără replică.
Cu Ion Druță a fost același trend… Până la urmă, un personaj care a fost principalul propagator, inclusiv la nivel popular, al ideii de „jandarm român”, care asuprește și oprimă și care este un precursor și promotor al ideii de „Rusky Mir”, unde „moldovenii” trebuie să trăiască cu „frații” lor din fostul URSS, nu din România, este acum purificat, curățat, șters de praf și pus și el să tragă la căruța neamului „moldovenesc”, spre integrarea europeană! Ce dacă a fost cu „Rusky Mir” sau cu soldatul sovietic, acum e cu UE! În numele „moldovenismului” se iartă totul…
Sigur, viața celor de la margini de imperii e complicată și plină de nuanțe, dar este lipsit de orice decență să uităm acum pe cei care, în pofida vremurilor grele și a oprimării, s-au opus, totuși. Adică, să ținem cu Snegur sau cu istoricii care au redactat scrisoarea de protest față de discursul lui Snegur din 1994?….. Adică, de aceștia să nu își mai aducă aminte chiar nimeni?! Păi aceștia sunt eroii Basarabiei din punctul meu de vedere. Care au stat de partea Adevărului, a limbii și a identității, indiferent de conjunctură.
Sigur, conjuncturile sunt grele și au fost grele în R. Moldova. Dar asta nu înseamnă că nu putem discerne albul de negru sau grâul de neghină. Toți colaboraționiștii au istorii complicate, care nu pot fi epuizate într-o discuție… Au avut presiuni, duplicități, colaborări cu sistemul, cu securitatea, probleme identitare, reveniri, iluminări etc., etc. Dar nu despre asta e vorba. Este vorba despre utilizarea și recuperarea lui Mircea Snegur și a lui Ion Druță strict în registrul moldovenismului creator de „patrie și neam”.
Aceasta este prima tendință.
Domnule Dungaciu, dar identitatea românească unde e?
Este și ea! O vedem și pe ea… E clar că nu poate lipsi. Și este a doua tendință din proiectul „etnicizării” republicii. Eu cunosc oficiali de la Chișinău care nu vor să fie moldoveni, ci români… Faptul că limba română s-a oficializat este un semnal important, iar promisiunile din martie ale doamnei Maia Sandu că relația cu România nu poate fi într-o singură direcție sau declarații de genul celor făcute de actualul Ambasador al R. Moldova la București în care identitatea etnică este asumată explicit – sunt parte a acestui trend. Sigur, pot fi volte diplomatice și un fel de captatio benevolentiae ale unui București care privește R. Moldova mult mai românește decât o face Chișinăul… Dar poate că nu e doar asta. Și eu cred că nu este.
Deocamdată e război în Ucraina, iar identitatea R. Moldova nu e un subiect presant în relația bilaterală, Chișinăul profită chiar de condițiile din regiune și solicită și primește bani, suficienți doar să treacă vremurile grele… Dar războiul va trece, pacea va veni, chiar și dacă acel conflict se va îngheța într-un fel sau altul. Și atunci apar provocările. La doi ani după ce se va fi încheiat pacea, cine își va mai aminti de R. Moldova? Și cum? Și asta chiar în cazul în care vor fi declanșate negocierile pentru integrarea europeană… Este clar că interesul va scădea, relația Bruxelles-ului cu Chișinăul va deveni, treptat, birocratică, nu geopolitică, așa cum stau lucrurile acum. Iar actuala majoritate proeuropeană deja dă semne de oboseală… Atunci, evident, când reflectoarele Bruxelles-ului nu vor mai fi îndreptate spre regiune, cum se întâmplă astăzi, tot la relația bilaterală se va apela… Ca de fiecare dată.
Și, în momentul în care vorbim, sprijinul României pentru R. Moldova este fără precedent, deși aproape nimeni nu vorbește despre asta. Nu a existat o perioadă istorică în care sprijinul României să nu fi fost mai consistent… Calculele pe care le face echipa Departamentului de studii economice FUMN (Fundația Universitară a Mării Negre), condus de domnul Petrișor Peiu și care vor fi publicate curând, ne arată că sprijinul din 2023 a ajuns la suma colosală de… 3 miliarde de euro! Adică, 1% din PIB-ul României! Atenție! Vorbim atât de sume pe care România le oferă R. Moldova, cât și sumele pe care Chișinăul nu le plătește României – e vorba aici de rețele de transport, culoare verzi, energie, datorii, bani pentru preoți etc. Și nu am adăugat la asta banii consiliilor județene pentru localitățile din R. Moldova care vin din proiectele de înfrățire, pe care, deocamdată, nu le-am contabilizat.
Deci, suma este fără precedent. Ideea e: de ce faci asta? Care e scopul? Trei miliarde de euro nu mai sunt joacă. Și eu cred, sau mai degrabă sper, că este un plan elaborat și bine gândit al relației bilaterale, în ciuda iluziilor „moldoveniste” pe care le încearcă unii sau alții… Rămân în continuare la concluzia pe care am lansat-o în ultima noastră discuție: nu există vreun moment mai favorabil după căderea URSS-ului ca Bucureștiul și Chișinăul să își asume cu adevărat un proiect comun. Când ai o conjunctură geopolitică atât de favorabilă și pui în mișcare 3 miliarde de euro pe an, ar fi eșecul unei întregi generații politice, de pe ambele maluri ale Prutului, să fie altfel…
Domnule profesor Dan Dungaciu, vă mulțumim pentru bunăvoința de a ne oferi acest interviu!
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
