Skip to content
Societate

Dan Dungaciu: Ce are de învăţat clasa politică de azi de la elitele care au făcut Unirea

Inquam Photos/Alexandra Pandrea

Sociologul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, a explicat însemnătatea zilei de 1 Decembrie 1918, plecând de la o întrebare adresată de către Nicolae Iorga lui Ion I. C. Brătianu „Ce are de învăţat un savant de la un inginer?”. La care Brătianu ar fi răspuns: „Măsura, domnule Iorga, măsura…”.

„Păstrând proporţiile, întrebarea care se pune la fiecare 1 Decembrie este aceasta: Ce are de învăţat clasa politică actuală de la predecesorii ei de acum un veac? Răspunsul este unul singur: viziunea!

Lipsa de viziune, de anvergură, de proiecte mari şi politicieni capabili să insufle încredere şi implicare este carenţa majoră a României în care trăim. România este astăzi minoră pentru că gândeşte minor.

Politicienii români se afla astăzi în situaţia unui fotbalist care joaca doar cu ochii la minge. Driblează tot ce îi iese în cale, se agita încrâncenat şi bezmetic, încercând, obstinat, sa nu piardă posesia balonului. În haosul acesta nimeni nu pare a mai ridica privirea. Nimeni nu mai ştie care e scopul final. Mingea devine scop în sine, privirea rămâne ţintuita la pământ, fără să mai conteze încotro ne duc driblingurile şi fentele halucinante. Într-un asemenea context, orizontul se îngustează periculos, mizele devin locale şi personale, proiectele se transforma în angoase şi obsesii private. Nu e de mirare ca, deseori, ajungem sa ne învârtim în cerc.

Si, totuşi, suntem după 30 de ani de la prăbuşirea sistemului comunist într-un punct nodal în care – la nivel regional, continental şi global – se plămădesc realităţi care ne vor decide traiectoria pe cel puţin încă pe atât. În acest moment, lipsa perspectivei şi a orizontului este grava şi de neiertat.

Lecţia celor care au punctat Istoria românilor este, de aceea, nu doar imperioasă, dar şi curativă”, spune Dungaciu în Adevărul.

În continuare, sociologul a vorbit despre noțiunea de „națiune”, ajutându-se de un citat celebru al filosofului Ernest Renan: „L’existence d’une nation est… un plébiscite de tous les jours” .

 „S-a dedus de aici, eronat, că naţiunea este expresia strictă a unor subiectivităţi exprimate cotidian, a voinţei agregate a indivizilor de la un moment dat.

Este şi asta, dar e mai mult decât atât. Iar momentul în care realizăm aşa ceva, este în timpul sărbătorilor sau comemorărilor. Atunci se vede cel mai limpede ceea ce tot istoricul francez spunea în conferinţa invocată şi din care se extrage, grăbit, doar celebra expresia a „plebiscitului”: „O naţiune este deci o solidaritate la scară mare, constituită din sentimentul sacrificiilor făcute în trecut şi din cele ce vor fi făcute în viitor. Presupune un trecut; este sintetizată, totuşi, în prezent, printr-un fapt tangibil, anume consensul, dorinţa limpede exprimată de a continua viaţa în comun. Existenţa naţională este, iertată-mi fie metafora, un plebiscit de fiecare zi, aşa cum existenţa unui individ este o perpetuă afirmare a vieţii”.

Acesta este contextul mai larg al argumentaţiei istoricului francez. Apartenenţa la naţiune este, într-adevăr, subiectivă, dar este, ne sugerează Renan, o subiectivitate obiectivată, crescută şi educată în cadrul unei deveniri istorice: „Omul, domnilor, nu improvizează. Naţiunea, ca şi individul, este culminaţia unui trecut de străduinţe, sacrificii şi devoţiune. Dintre toate cultele, cel al strămoşilor este cel mai legitim, pentru că strămoşii ne-au făcut ceea ce suntem”.

Aceasta este esenţa oricărei sărbători, cu atât mai mult a sărbătorilor naţionale. Iar în cazul românilor, „cultul strămoşilor”, a celor care „ne-au făcut ceea ce suntem” se face cel mai pregnant la 1 decembrie, ziua Unirii tuturor românilor într-un singur stat”, susține sociologul.

De asemenea, acesta a explicat cum s-a ajuns la Marea Unire.

„Unirea românilor de la 1 decembrie 1918 este evenimentul care stârneşte cel mai pregnant sentimentele despre care vorbea Ernest Renan la Universitatea Sorbona. Regatul României devine, pentru prima dată, „mare” („România Mare”, cum i se mai spune statutul român în perioada interbelică, de fapt o România normală).

Statul român modern intră în istorie în 1859 („Vechiul Regat”, cum i se spune astăzi), prin Unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţara Românească). Un eveniment esenţial, fără de care Marea Unire de la 1918 nu ar putea fi concepută.

În 1866 a fost adus pe tronul României Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a depus jurământul la 10 mai 1866. Zece ani mai târziu, în 1877, România îşi proclamă independenţa, obţinută pe câmpul de luptă, iar, în 1881, Carol I, aflat pe tron din 1866, a fost încoronat ca rege al României.

În 1914 regele Carol I moare, devenind rege al României Ferdinand I.

În 1916 România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei, iar, ca urmare a dezintegrării Imperiilor Austria şi Rus, în 1918, provinciile Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) şi Transilvania (1 decembrie 1918) şi-au proclamat Unirea cu România, în baza „principiului naţionalităţilor”, devenită noua idee-forţă a istorie. În 1922, Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de Unire cu România, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilite de Declaraţia în 14 puncte a preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.

După căderea comunismului, prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, Ziua de 1 decembrie a fost adoptată de către Parlamentul României ca zi naţională şi sărbătoare publică”, spune Dungaciu.

Acesta a vorbit și despre prețul pe care l-au plătit românii pentru Marea Unire din 1918.

„Se vorbeşte astăzi mai puţin despre eforturile pe care România le-a depus după unirea din 1918, altminteri spus despre costurile cu care românii şi-au plătit Unirea cea mare. Şi pe care costuri nu aveau să le fructifice plenar niciodată. Istoria nu a avut răbdare cu românii…

În anii parcurşi după „prima reunificare”, din 1859, România s-a schimbat radical, devenind un „tigru economic” al epocii respective (analizele în premieră ale echipei de cercetări economice FUMN, coordonate de Petrişor Peiu, pe care ne bazăm, se pot găsi aici): „România avea, deja, în 1918, o Bancă naţională, mai multe bănci universale comerciale şi o instituţie de economii (CEC), iar moneda naţională (leul) era acoperită în rezerve monometalifere (aur), ceea ce o făcea una dintre cele mai stabile din Europa. Omogenitatea de dezvoltare pe tot teritoriul era remarcabilă, iar decalajele erau nesemnificative, cu excepţia unui vârf al performanţei, consemnat în capitala Bucureşti şi în zona petroliferă adiacentă”.

Ca performanţă globală, România se situa cu indicatorul PIB/locuitor (metodologie PPP- a preţurilor comparabile) astfel:

Statul PIB/locuitori (dolari internaţionali)1990
Teritoriul actualei Polonii 1739
Ungaria 2098
Cehoslovacia 2096
Bulgaria 1137
Viitoarea Iugoslavia 973
România 1741
Spania 2056
Germania 3648
Franţa 3485
Italia 2301

Practic, după cum arată tabelul, România avea o performanţă mai bună (uşor) decât teritoriul actualei Polonii, mult mai bună decât Bulgaria, viitoarea Iugoslavia, Grecia, comparabilă cu cea din Ungaria, viitoarea Cehoslovacia, Spania sau chiar Italia, păstrând, însă, decalaje uriaşe faţă de statele vestice puternice (Germania şi Franţa). Imperiul Ţarist se afla, ca medie, mult în urma Românie (1414 USD/locuitor).

Unirea de la 1918 aveau să schimbe acest tablou. Cercetările lui Petrişor Peiu au arătat că, practic, nivelul de dezvoltare dintre România şi provinciile Transilvania şi Bucovina era acelaşi. Problemele mari au fost însă cu provincia fostului Imperiu Ţarist, Basarabia: „dacă performanţa economică a Imperiului Ţarist în ansamblu era, la nivelul indicatorului PIB/locuitor, calculat de către Agnus Maddison (în metodologie PPP, dolari internaţionali 1990) de 1414 (sub nivelul României, de 1741 dolari internaţionali 1990/locuitor), nivelul respectivului indicator pentru Basarabia se poate estima ca fiind în jur de 1000 (dolari internaţionali 1990/locuitor)” (Ibid.). Practic, nivelul de performanţă economică al Basarabiei înainte de război la jumătate din cel al Regatului României. De unde şi costurile uriaşe pentru aducerea Basarabiei la nivelul celorlalte provincii.

Mai adăugaţi aici faptul că România a pierdut enorm din marele război: „Efortul de război a măcinat puternic România: ca bilanţ al pierderilor de vieţi, 16 luni de război s-au soldat pentru Romania cu moartea a peste 800.000 soldaţi si a 275.000 civili; pierderile materiale s-au ridicat la 72 miliarde lei aur, dar aliaţii au recunoscut la Conferinţa de pace numai 31 miliarde, si au acordat drept despăgubire doar 3,1 miliarde lei. Dacă avem în vedere faptul că PIB-ul nominal al României în anul 1921 era de 70 miliarde lei, rezultă că România „pierduse în cadrul războiului a şaptea parte a populaţiei plus valoarea unui PIB anual prin distrugeri şi confiscări şi se alesese şi cu datorii (în urma războiului) în valoare de aproape 40% din PIB, totul sacrificat pentru unificarea provinciilor locuite de români în cadrul aceluiaşi stat”.

Cu asta au plătit românii dreptul de a avea România Mare!

La asta mai trebuie adăugate şi alte costuri, cum ar fi despăgubiri pentru terenurile deţinute de cetăţenii maghiari în Transilvania care au preferat să plece în Ungaria după 1918 (aşa numitul „proces al optanţilor”) o sumă echivalentă cu 126% PIB-ul ţării din acel an!

Practic, indicatorul Pib/locuitor al României în 1920 era cu 28% mai mic decât cel din 1914, al României dinainte de război. În 1926, „indicatorul PIB/locuitor (calculat în dolari internaţionali 1990) era în România Mare de 1258 (sub cel antebelic de 1741)”. Indiferent de sursă, toţi autorii calculează un indicator de performanţă PIB/locuitor al României Mari din anii 20 „cu mult sub nivelul atins înainte de primul război mondial, iar decalajul faţă de statele central-europene şi vest-europene crescuse mult”.

După ce abia reuşise să asimileze teritoriile nou integrate, „statul român s-a izbit de cumplita criză economică mondială din 1929-1933, care a însemnat o grea lovitură economică”. În pofida acestor fapte, după cum indică cifrele, „performanţa economică globală s-a îmbunătăţit constant:

Anul Populaţie PIB (lei) PIB (lire sterline) PIB/locuitor (lire sterline) Import (lire sterline) Export (lire sterline)
1921 15,7 mil. 70 mld. 163 mil. 10,4 28,4 mil. 19,3 mil.
1928 17,4 mil. 272 mld. 272 mil. 15,7 31,7 mil. 27,1 mil.
1930 18 mil. 287 mld. 280 mil. 15,6 22,6 mil. 27,9 mil.
1935 19,1mil. 188 mld. 306 mil. 16 17,6 mil. 27,2 mil.
1936 19,3 mil. 213 mld. 340 mil. 17,6 20,1 mil. 34,6 mil.
1937 19,5 mil 254 mld. 406 mil. 20,8 32,3 mil. 50,3 mil.
1938 19,75mil. 255 mld. 411 mil. 20,8 30,2 mil. 34,7 mil.

Dar mai era încă mult de recuperat. Iată următorul tabel de performanţă economică la nivel european, valabil pentru anul 1938 şi întocmit în dolari internaţionali 1990:

Statul PIB/locuitori (dolari internaţionali)1990
Polonia 2182
Cehoslovacia 2882
Ungaria 2655
URSS 2150
Bulgaria 1499
Grecia 2677
Iugoslavia 1249
România 1242
Italia 2830
Spania 1790
Germania 4994
Franţa 4466
Statele Unite 6126

Practic, România era situată mult mai slab decât în anul 1913, înaintea primului război mondial: era comparabilă doar cu Iugoslavia (din regiune), avea nivelul de performanţă economică la jumătatea celor din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), era depăşită şi de Bulgaria (cu aproape 20%), Spania, Italia şi Grecia nu mai erau comparabile, fiind la niveluri aproape duble, Franţa şi Germania se situau la niveluri de trei ori mai mari (SUA, chiar de şase ori mai mari)”.

Puteți citi articolul integral AICI.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *