Acest articol este bazat pe o lungă, intermitentă, dar mereu amicală dispută cu regretatul academician Răzvan Theodorescu, despre posibilitatea reinstaurării monarhiei în România după căderea regimului comunist.
Punctul nostru de vedere și, implicit, al acestul text este diferit, și a mai fost expus, inconsistent, însă, în spațiul public.
1. Reinstaurarea monarhiei în România ar fi avut o indiscutabilă valoare strategică pentru țara noastră, în special pentru că avea posibilitatea să furnizeze ceea ce România nu avea atunci, respectiv o geografie simbolică menită să o conecteze, la nivel perceptiv, și nu numai, cu Occidentul spre care aspiram.
2. Monarhia în România nu a avut niciodată nimic de-a face cu opțiunea politică privată a promotorilor acestui proiect. În esență, aparent paradoxal, proiectul monarhist în România a fost implementat în secolul al XIX-lea de cea mai ne-monarhistă – dacă nu chiar anti! – generație a modernității românești, respectiv generația pașoptistă condusă de Ion C. Brătianu.
E locul aici să încercăm să dăm un contur mai clar acestui punct de vedere.
Ce înseamnă geografie simbolică?
Geografia simbolică poate fi asociată conceptului de reprezentare geopolitică. Este vorba, în esență, de locul pe care o populație îl percepe pentru sine și tipul de argumente pe care le are în raport cu sine și în raport cu ceilalți pentru a-și justifica acest loc. Geografia simbolică ține așadar și de autopercepția unei populații, dar și de imaginea pe care o are/o construiește în ochii celorlalți. Este ceea ce percepi că ești, dar și ceea ce alții percep despre tine că ai fi.
Cel mai bun exemplu pentru a înțelege semnificațiile geografiei simbolice este conceptul de vecinătate europeană. A existat, pe tot parcursul aderării noastre la UE, o mult invocată distincție la Bruxelles, între „neighbors of Europe” (vecini ai Europei) și „European neighbors” (vecini europeni). În acestă distincție, ultimii, „vecinii europeni” sunt mult mai bine plasați în perspectiva integrării europene, în timp ce primii, „vecini ai Europei” trebuie să se mulțumească, resemnați, cu statutul de „vecinătate”.
O asemenea distincție poate să ne ofere o excelentă grilă de lectură pentru înțelegerea modului în care a funcționat geografia simbolică la diferite state care au devenit după 1989, în principiu, libere să își aleagă destinul politic și poziționarea strategică. Și, concomitent, a ceea ce s-a întâmplat cu Europa după căderea URSS și până astăzi, inclusiv blocajul unor state ca R. Moldova sau Ucraina de a se apropia eficient de Europa.
Toate statele care au aderat ulterior la UE au fost, la un moment dat, după prăbușirea Cortinei de Fier, vecini ai Europei, ai Europei occidentale, după care, treptat, au devenit vecini europeni, ceea ce le-a adus, în final, statutul de membru al UE. Drumul acestor state a fost deci, în logica pe care o urmăm aici, de la „vecini ai Europei” la „vecini europeni”. Astfel că, înainte de integrarea propriu-zisă în UE și de „filtrul” NATO, primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană. Traseul de integrare europeană al fiecărui stat fost comunist a avut, astfel, trei pași esențiali: asumarea unei geografii simbolice, integrarea în NATO și integrarea europeană. Nu a existat altă cale. Viteza cu care statele s-au integrat în UE ține și de consistența geografiei simbolice pe care elitele politice și populațiile și le-au asumat după 1989.
„Suntem europeni!”, „Înapoi în Europa!” – scandau aceste popoare coborâte în stradă în 1989. Asumarea unei geografii simbolice (apartenența la Europa) a arătat că, fie și tacit, ele ştiau şi de ce. Trebuia însă să convingă și „Europa” că merită să ajungă acolo; că sunt, de fapt, de acolo. Răspunsul fiecăruia a fost după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice. După prăbușirea regimurilor comuniste, geografiile simbolice asumate inițial tacit, au devenit, ulterior, explicite și lucrative, eficacitatea lor fiind însă diferită. Una este să spui că ești parte a Europei, alta este să ai argumentele convingătoare pentru populațiile și statele europene că ești realmente așa ceva. Ideea era să fii capabil să îți pui – ca stat și ca națiune aspirantă – pe ipotetica ta carte de vizită arătată occidentalilor atunci când te întâlneai cu ei, ceva care să rezoneze în mentalul lor, să fie recognoscibil, să te identifice, fie și indirect, ca „unul de-al lor”. Geografia simbolică adecvată era ceea ce te ajuta pe tine să intri în conversație cu ei, și pe ei îi ajuta să intre într-o conversație cu tine. Suntem ca și voi, de aceea vrem să fim cu voi! Ce ni s-a întâmplat, ocupația comunistă de 50 de ani, a fost un accident istoric, și vrem să revenim acum acolo unde eram, adică în Europa, de unde am fost scoși cu forța.
Și aici s-a făcut prima diferență între aceste state – teoretic – candidate.
Nemţii din Republica Democrată Germană şi-au asumat geografia simbolică a Germaniei occidentale. Ei erau europeni pentru că erau germani! Și toată lumea i-a recunoscut imediat ca atare. Iar consecința a venit firesc: reunificarea din 3 octombrie 1990 a fost și prima extindere a spaţiului euroatlantic (UE și NATO) – sau invers.
Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost şi ele norocoase – mitul Europei Centrale (Mitteleuropa, „A treia Europă”, „Europa catolică”), a fost utilizat copios şi eficace. O veritabilă pan-idee (Haushofer 1986). În numele ei au acționat entități majore, de la Biserica Catolică la celebre institute de cercetare apărute pe frontieră înainte de căderea Cortinei de Fier (Institut für die Wissenschaften vom Menschen, Viena – gestionarul ideologic și politic al proiectului Mitteleuropei), undeva la începutul anilor ’80. A fi parte a Europei Centrale însemna a fi fost parte a „Europei uitate”, a celei de-a „Treia Europă” etc., cum sunau cele mai importante titluri de lucrări apărute atunci menite a justifica reintrarea grabnică a celor trei state în spațiul european. În plus, Europa Centrală era catolică sau protestantă, nu ortodoxă, un argument în plus pentru deschiderea urgentă a brațelor de către occidentali.
Și mitul – geografia simbolică – a funcționat de minune. Dar, ca orice pan-idee, după ce a asigurat o extrem de consistentă și de succes geografie simbolică, asumată și intern și extern, iar frontiera euroatlantică a mers mai departe, mitul Europei Centrale a ieșit, cuminte, din scenă. Astăzi, mai ales după demantelarea „grupului de la Visegrád”, nu mai are nicio valoare de întrebuințare.
Cu totul altfel au procedat statele baltice. Geografia simbolică la care au apelat pentru a-și proba europenitatea certă – avantajate, însă, și de faptul că SUA nu recunoscuseră niciodată anexarea celor trei state la URSS – a fost intervalul interbelic, scurtul interval de statalitate la care au avut acces, și pe care l-au accesat urgent şi fără rest. Istoriceşte vorbind, balticii nu au avut niciodată independenţa înainte de secolul XX, cu excepţia Lituaniei, care a reuşit, în 1252, să îşi creeze statalitatea sub forma marelui Ducat al Lituaniei. În timpul „secolului naţionalităţilor”, statele baltice erau parte a Imperiului Rus. În 1918, luptau împotriva germanilor şi a ruşilor, dar independenţa recunoscută în 1920 a fost de scurtă durată. În 1940, au fost ocupate de Armata Roşie, consecinţă a protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. În 1942, statele baltice au trecut sub controlul Germaniei naziste, dar sovieticii au revenit în 1945, şi nu au mai plecat până după septembrie 1991.
Dar deşteptarea din visul sovietic urât s-a petrecut imediat. Coşmarul ocupaţiei a fost extirpat, iar memoria lui aruncată la coşul de gunoi al Istoriei. Atât de adânc, încât „episodul” ocupației sovietice a devenit un accident istoric care, se credea, trebuia depăşit prin reînnodarea firului interbelic rupt de ocupaţia sovietică. Şi aşa s-a şi procedat. Independenţa din 1991 a găsit pe teritoriile celor trei state baltice circa 130.000 de ruşi – proporţie masivă în Estonia (30,3%) şi Letonia (34%), mai puţin semnificativă în Lituania (9,4%). Dar asta nu a fost un obstacol. Eforturile pentru independenţă şi democratizare s-au făcut cu ochii la trecut, iar cel mai bine redau această viziune tocmai Constituţiile adoptate.
Preambulul Constituţiei estone vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamat în… 24 februarie 1918”! Cât despre fundamentele legitimităţii noii Constituţii, ele sunt plasate tot acolo: „poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938, şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie”.
Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou. În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie declarând că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002.
Resorturile legitimităţii Lituaniei sunt aceleaşi. Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană” şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă”, „lupta seculară pentru independenţă şi libertate”, „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor”.
Chiar dacă nerostit, unul dintre factorii care au asigurat succesul tranziţiei statelor baltice acesta a fost: o angajare extraordinară în proiect şi a cărei combustie a fost întoarcerea fecundă spre trecutul anterior ocupaţiei, percepută ca deviaţie, ca deraiere istorică. De aici tentaţia de a te întoarce acolo de unde ai deraiat, tocmai pentru a putea relua drumul cel bun. Iar punctul acela la care trebuia să te întorci a fost, pentru baltici, intervalul interbelic. O geografie simbolică de succes.
Valoarea euristică a geografiei simbolice pentru înțelegerea evoluțiilor din spațiul răsăritean este indiscutabilă. Prin acest instrument putem înțelege mult mai bine inclusiv dificultățile enorme ale Ucrainei dinainte de invazia rusă de a se plasa convingător pentru sine și pentru ceilalți pe traseul european (Ucraina a fost un stat sfâșiat între Est și Vest care găsea cu greu o geografie simbolică integratoare și europeană pentru toată populația). La fel este și cazul R. Moldova, care refuză încă singura geografie simbolică care i-ar putea crește statutul și asigura eventuale șanse de acces în UE, cea interbelică, respectiv românească, pe modelul german: suntem europeni pentru că suntem români.
România și avatarurile unei geografii simbolice eficace
Revenim acum la cazul României. România şi Bulgaria au avut probleme cu această geografie simbolică, pe care au căutat-o în multe locuri – românii chiar prin Europa Centrală, dar fără succes! –, dar, până la urmă, s-au mulţumit cu europenitatea sud-estică şi cu o identitate definită prin negație – „noi nu suntem balcanici!”. Să reamintim că atributul balcanităţii era atunci plasat undeva în zona ambiguă şi sângeroasă a fostei Iugoslavii. De semnalat însă că, precum demonstrează pe tot parcursul frumoasei sale cărți Irina Todorova, esențializarea negativă a Balcanilor a fost, academic vorbind, sportul preferat al anilor ’90.
Balcanii erau, în concluzie, un loc în care nu voiai să fi. Obsedată deci să fugă de acolo, România își căuta europenitatea pierdută în altă parte. Unde? Teoretic, la vremea respectivă, ar fi existat o extrem de consistentă geografie simbolică prin apelul la interbelicul românesc și reconectarea la perioada pre-sovietică pe model baltic, dar incomparabil cu mult mai multă substanță. Pentru că România, prin persoana singurului șef de stat în funcție la vremea ocupației comuniste și care mai era în viață – respectiv Regele Mihai, avea un enorm atu. Regele Mihai ar fi fost legătura directă, vie, nemijlocită, cu România de dinaintea ocupației sovietice. O asemenea conectare cu o perioadă istorică în care europenitatea românilor era asumată firesc ar fi furnizat României argumente majore și mult mai consistente pentru o poziționare în geografia simbolică europeană, dislocată brutal de ocupația Armatei Roșii. Funcția monarhiei în configurarea unei geografii simbolice percutante și câștigătoare a României putea să fie determinantă.
Bucureștiul politic nu a mers pe această cale, iar conectarea oficială cu perioada interbelică nu s-a făcut, practic, niciodată în primi ani ai României postcomuniste. De aici dificultățile ulterioare de a se plasa într-o geografie simbolică convingătoare și pentru sine dar, mai ales, pentru partenerii euro-atlantici, pentru că evacuarea interbelicului din discuție a lăsat România fără argumente solide și consistente, atributul de stat sud-est european – atât a avut România la dispoziție, în condițiile în care nici măcar latinitatea nu era transformată în brand – nefiind încărcat simbolic cu elemente consistente și vizibile.
Această viziune strategică a lipsit însă, în anii ’90. Iar a pune opțiunile private, personale, în prim plan, înseamnă a da dovadă de cecitate istorică. Cel puțin pentru motivul că niciodată instaurarea monarniei în România nu a fost un proiect… monarhist. Sau gândit și implementat de monarhiști. Dimpotrivă!
Nu e cazul să insistăm pream mult, e suficient să reamintim aici că principalul promotor și realizator al proiectului monarhic a fost…. Ion C. Brătianu, cel mai radical dintre junimiștii din jurul „Societăţii studenţilor români” (1845), membru în două loji masonice ale radicalilor francezi, în cadrul căreia se formează ca revoluţionar. Mai mult, în februarie 1848, în momentul izbucnirii Revoluţiei franceze, Brătianu se implică cu toată hotărârea în mişcările studenţeşti care acţionau pentru răsturnarea regimului „Monarhiei din Iulie”. Angajamentul anti-monarhist al tânărului Brătianu a fost plenar. El a fost și cel care, în 1870, va recidiva, fiind printre cei care care au „alimentat” mişcările anti-dinastice din România. În august 1870 a fost acuzat, împreună cu alţi radicali, de complicitate în evenimentele de la Ploieşti (celebra „republică de la Ploiești”), când un grup de răzvrătiţi – mişcarea este gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de Eugeniu Carada sau C. A. Rosetti – proclamase republica. Ordinea a fost restabilită foarte repede, în câteva ore, iar justiţia s-a pronunţat două luni mai târziu, achitându-i pe participanţii civili, printre care şi pe Brătianu.
Finalul este fericit. Ion C. Brătianu va deveni, ulterior, cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat.
Care este concluzia? Una singură. Elitele politice care au instaurat monarhia aveau în minte proiectul național românesc, care, pentru a se împlini, avea nevoie de atunci de recunoașterea internațională. Asta însemna atunci „integrare europeană”. Iar simbolistica asumată trebuia să contureze o geografie simbolică asumată de români și recognoscibilă de către occidentali. De asta România s-a numit așa, și nu „Dacia”, de aici accentul abundent pe ideea latinității, ca mecanism de legitimare europeană a românilor, de aici, firesc, nevoia unui Rege, acreditat european, menit să formalizeze relația României cu continentul din care făcea parte.
Așa a fost în 1860 și după… Așa nu a mai fost în 1990 și în anii care au urmat. Diferențele nu sunt de proiecte personale sau gusturi politice ale elitelor. Ci de viziune, de capacitatea de a privi în viitor, de a-ți sacrifica opțiunile private în numele unui scop mai înalt.
În ultimă instanță, e diferența dintre a fi om politic și om de stat.
Dan Dungaciu este Președintele LARICS. O versiune mai amplă a acestui articol a fost publicată aici.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
