Skip to content
Politică

Dan Dungaciu: Domnule Serghei Lavrov, nu vă mai faceţi de râs la Bucureşti!

psnews.ro

Ca să ne facem o idee: tentativa ambasadorului Federaţiei Ruse, Valery Kuzmin, de aducere în România a „savantului” rus Alexey Umnov-Denisov e ca şi cum cineva s-ar fi gândit să îi manipuleze – dezbine, fragmenteze, deturneze – pe francezi, spunându-le că, de fapt, războiul cu Imperiul Roman l-au câştigat galii („dacii” lor!), că personajele de desene animate Asterix şi Obelix sunt de fapt reale, iar faimoasa revistă Pif conţine adevărata istorie a strămoşilor viteji şi unici ai francezilor – aceiaşi gali, scrie Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, în Adevărul.

Râsu`plânsu`. Cam despre asta e vorba, până la urmă. Şi toată povestea nu ar fi meritat nici măcar o menţionare în pagina LARICS, dacă nu avea un singur merit: să deschidă o dezbatere nefardată despre relaţia româno-rusă, unde suntem, care au fost consecinţele „îngheţului” bilateral, cum poate da un ambasador cu oiştea în gard, despre cum (nu) vorbeşte Moscova cu românii şi despre cum chestiunea rusă este astăzi, la Bucureşti, una de politică internă, înainte de a deveni una de politică externă.

Dar înainte, două episoade de substrat.

O Rusie care se uită la România prin lentilele anilor 50

În perioada 2012-2013, pe parcursul a doi ani, am avut şansa să particip, alături de ambasadorul Sergiu Celac, la un proiect unic – „Rusia şi vecinii săi”, coordonat de un rus (Andrei Zagorski, profesor la MGIMO) şi finanţat de nemţi (Friedrich Ebert Stiftung). În esenţă, era vorba de a pune laolaltă experţi din Federaţia Rusă şi din ţările învecinate acesteia (România a fost inclusă alături de statele baltice şi statele Europei Centrale).

În final, experţii (doi din fiecare ţară selectată şi doi din Rusia, pentru fiecare ţară în parte) urmau, după negocieri succesive, în seminarii închise derulate în diverse capitale europene, să ajungă la o înţelegere amiabilă asupra perspectivelor relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări şi să semneze împreună un text comun. Grea sarcină. Pentru România a apărut, de la început, o problemă în plus: identificarea experţilor ruşi! Misiune aproape imposibilă în Rusia de azi, unde despre România nu vorbeşte, practic, nimeni.

Cei desemnaţi au fost Viktor Kirillov şi Igor Putintsev. Primul, vice-rector la Institutul de stat de relaţii internaţionale din Moscova (Universitatea MGIMO), nu era un expert pe România, despre care, de fapt, nu scrisese explicit mai nimic. Al doilea era un proaspăt absolvent (în timpul programului nici măcar absolvent!) al aceleiaşi instituţii. Practic, Viktor Kirillov nu a fost prezent la nici un seminar dedicat negocierilor şi concilierii poziţiilor, doar tânărul Igor Putintsev, care citea crispat şi atent un text scris de acasă, foarte grijuliu să nu depăşească nici în literă, nici în spirit instrucţiunile.

Aceasta a fost cam toată negocierea, în pofida părţii române de a iniţia, pe cât se putea, un dialog. În final, cele două părţi au fost în imposibilitate să îşi reconcilieze poziţiile, iar textele au fost publicate separat în volumul care a încheiat proiectul.

Misiune eşuată… Ce e de reţinut aici? Nu proiectul în sine, ci faptul că, ascultând opinia rusă despre România, am trăit, continuu, episoade de perplexitate. Am realizat, stupefiaţi, că „expertiza” rusă nu ştie nimic despre România. Şi nu ne referim la fapte, pe care le avea bine îndosariate, ci la interpretări, stări de spirit, atitudini, reacţii faţă de trecut, prezent şi viitor. Avea exactitate, dar nu avea cunoaştere. Eşecul final era previzibil, pentru că, date fiind poziţiile de pe care se discuta, nu a fost posibil nici măcar dialogul… România nu a fost (şi nici nu este) subiect nici în presa rusă – decât absolut tangenţial, când explodau formule de genul „Marea Neagră lac rusesc”. Nu era (este) nici pentru expertiza rusă. Şi asta a fost cea mai şocantă descoperire. Din această perspectivă, toate eşecurile de comunicare ulterioare ale Ambasadei Ruse de la Bucureşti – comunicate, mesaje pe FB, filmuleţe, operaţiunea de aducere în România a marilor ansambluri culturale ruseşti etc. –, toate ratările părţii ruse de a spune ceva coerent sau de a se credibiliza în raport cu publicul românesc au fost previzibile… Nimic nu şi-a atins ţinta, nimic nu a fost eficient. Nu avea cum. Rusia comunica şi comunică cu o Românie care nu mai există. De fapt, care nu a existat niciodată. Dar Moscova încă nu ştie asta.

Un oximoron: ambasadorul furios

Încă un episod preliminar. În 2010, a ajuns la Chişinău într-o vizită oficială celebrul Serghei Narîşkin, pe atunci şeful Administraţiei Prezidenţiale de la Kremlin (din 2016 numit de preşedintele Putin şef al serviciului de informaţii externe). În calitate de consilier prezidenţial, am asistat la întâlnirea acestuia cu preşedintele Mihai Ghimpu, preconizată să dureze circa 15 minute. A durat aproape o oră… Motivele sunt… istorice.

Faţă în faţă cu demnitarul rus, preşedintele Ghimpu îi explica acestuia, cu calm, despre ocupaţia rusă, cum au intrat trupele sovietice prin curtea bunicii lui, ce au făcut ruşii în Basarabia, cum i-au deportat, deznaţionalizat, cum au vrut să uite băştinaşii că sunt români şi că vorbesc limba română, cum au intrat cu trupele şi nu au mai plecat până azi… Aflat în dreapta lui Narîşkin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău clocotea.

De cum s-a aşezat la masă delegaţia rusă, i-a şi furişat un bileţel oaspetelui de la Kremlin, avertizându-l cu săgeţi în ochi în legătură cu consilierul lui Mihai Ghimpu: „Ăsta-i românul!”.

Serghei Narîşkin asculta imperturbabil, liniştindu-l pe ambasadorul impacient, punându-i, aproape patern, mâna dreaptă pe braţul stâng. Ambasadorul rus intervenea, icnea, se foia, era greu de oprit! (Nu-i vorbă că la un moment dat a izbucnit şi Serghei Narîşkin, aruncându-i preşedintelui Ghimpu: „Da’ de ce vă tot agitaţi cu trupele ruse din Transnistria, dar nu spuneţi nimic de trupele NATO şi americane din România! Alea sunt legale?!”). Discuţia s-a oprit după vreo 45 de minute, pentru că se ajunsese deja la… 1812.

Mi-am adus aminte de episodul de atunci contemplând prestaţia reprezentantului statului rus la Bucureşti. Căci ambasadorul care stătea în 2010 în faţa mea era… Valery Kuzmin. Misiunea acestuia în România, care a urmat imediat după cea de la Chişinău, a început calm, cu mesaje relativ conciliatoare, dar a trecut, treptat, în alt registru. Ghearele au ieşit din pernuţe repede, iar episoadele de enervare publice nu au lipsit. Spunem publice, că vor mai fi fost şi altele care nu au apucat să ajungă până la nivel public…

E drept că, la Chişinău, dl Kuzmin se comporta ca pe propria moşie. Nu admitea să fie contrazis, se pronunţa pe orice speţă, vorbea critic despre conţinutul manualelor de „Istoria românilor”, invita la ambasadă „oficialii” din Transnistria, în răspăr cu sensibilităţile Chişinăului – de care îl durea în cot. E drept că era şi lăsat să facă ce vrea: Chişinăul se făcea doar că protestează, nimeni nu îndrăznea să se ia de Ambasadorul Federaţiei Ruse! (În realitate, complexul rus în R. Moldova e teribil, dominaţia acolo nu e doar militară, e mai adâncă; toţi politicienii moldoveni, cu rarisime excepţii, au avut şi au acest complex rusesc.

Cam în aceeaşi perioadă cu episodul relatat mai sus, premierul de atunci, Vladimir Filat, făcea o vizită la Moscova, tocmai după instituirea embargoului rus asupra vinurilor moldoveneşti. Iar ruşii, ca să fie umilinţa până la capăt, l-au servit pe premierul de la Chişinău cu vin… italian. Evident, Vladimir Filat a băut paharul fără să cârtească. Doar era la Moscova – „mândră capitală” – nu la Bucureşti sau chiar la… Bruxelles!) România nu e R. Moldova din acest punct de vedere. Este ceea ce dl Kuzmin a învăţat doar teoretic.

Nu se poate încă obişnui cu asta. Forţează toate canalele, are iniţiative de toate felurile, se înfurie că românii nu îl ascultă, apreciază, aplaudă. De fapt, nu îi înţelege de loc. Ca tot aparatul de stat pe care îl reprezintă. Dl Kuzmin nu este un accident, decât, poate, prin temperament. Este o consecinţă firească a unui mod de a (nu) înţelege România. De asta a fost posibil episodul de la Constanţa şi tot ce trebuia să urmeze după…

Puteți citi articolul integral aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *