Skip to content
Internațional

Dan Dungaciu: Preşedintele Putin le scrie ucrainenilor şi îi cheamă „acasă”

M-ai înşelat, Oksana… Ai plecat la străini şi m-ai lăsat. Ai aruncat la coş tot ce am trăit împreună, ce am agonisit laolaltă…. Ţi-ai schimbat şi accentul, vorbeşti aproape altă limbă… Te-am bătut, din cauza ta, ca să-ţi intre minţile în cap, dar am făcut-o din dragoste. Şi tu tot nu ai înţeles…

Şi tot cu străinii ai rămas… Şi ai crezut că îşi va fi bine. Şi nu ţi-a fost… Îţi este rău şi îţi va fi şi mai rău… Înţelege asta odată şi întoarce-te acasă. Nu te mai face sluga lor ca să îmi faceţi mie rău. Ei nu te iubesc, ca mine, ei doar te folosesc. Cu ei nu ai nimic de împărţit, noi suntem de când ne ştim împreună şi am trecut prin multe. Îţi merge rău, Oksana… Întoarce-te acasă până nu mai faci şi alte greşeli… Că nu vei mai rămânea cu nimic.

Şi vai de capul tău va fi!

Cam aşa s-ar rezuma lunga scrisoare trimisă ucrainenilor de preşedintele Vladimir Putin, pe 12 iulie 2021, afişată pe site-il Kremlinului în limbile rusă şi ucraineană, şi intitulată, preţios, ca un tom academic, „Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor”.

Dincolo de sugestia din titlu, textul nu este despre trecut; este despre prezent şi, mai ales, despre viitor.

Despre acest viitor vom vorbi în acest articol, publicat în adevarul.ro.

EPISODUL I. PUTIN „LA SFAT CU POPORUL”. CU POPORUL DIN… UCRAINA!

Miercuri, 30 iunie 2021, preşedintele Rusie a participat la o conversaţie în direct cu cetăţenii ruşi, deja tradiţională. Deloc nefiresc, o bună parte a răspunsurilor prezidenţiale au avut de-a face cu Ucraina. Cu această ocazie, Vladimir Putin a pus pe agendă o serie de teme pe care avea să le elaboreze şi detalieze mai târziu.

În primul rând, faptul că Ucraina nu este pe lista „statelor neprietene” ale Rusiei, de curând dată publicităţii (unde sunt incluse doar SUA şi Republica Cehă), se bazează nu pe atitudinea liderilor – profund anti-rusă -, ci pe cea a populaţiei: „Nu cred că ucrainenii sunt neprietenoşi. Nu, nimic de acest gen, doar suntem aceeiaşi… ”, a spus Vladimir Putin, reiterând teza demult formulată că ruşii şi ucrainenii sunt „un singur popor”. Şi că elitele de la Kiev nu sunt „poporul”.

În al doilea rând, şi cu legătură evidentă cu prima afirmaţie, preşedintele rus a trecut repede prin istorie reamintind audienţei că „Rusia mare”, „Rusia albă” (Belarus) şi „Rusia mică” (Ucraina) sunt locuite de acelaţi popor, „poporul rus”, care a fost dezbinat – pentru a fi slăbit! – în diferite momente ale istoriei, pe aceste aliniamente „identitare”, de diverse forţe externe, inamice, culminând – atenţie! – cu acţiunea bolşevicilor, cea mai dură şi mai eficientă în acreditarea acestei false idei a existenţei celor trei „popoare”. La acest moment culminant, preşedintele Putin a făcut anunţul public că urmează un articol personal „la care lucrează” şi care va încerca să clarifice toate aceste chestiuni.

În al treilea rând, este exprimată în termeni duri critica faţă de acţiunile regimului de la Kiev. Elitele politice nu au nicio legătură cu poporul, iar anti-rusismul acestora este „mult peste capacitatea de înţelegere a unei minţi normale”. Motivul consternării prezidenţiale era legea cu privire la populaţiile indigene ale Ucrainei, care urma să fie votată la 1 iulie 2021, o zi mai târziu, unde se stipulează că acest statut de „popor indigen” îl au doar tătarii din Crimeea, crimeenii şi karaiţii (care, spre deosebire de tătarii din Crimeea, care sunt predominant musulmani, practică diferite versiuni ale iudaismului): „Din timpuri imemoriale, ruşii au locuit aici, iar acum sunt declaraţi neindigeni acolo… Ce să facă acum, să plece?… Acest lucru este comparabil cu utilizarea unui fel de armă de distrugere în masă şi este o chestiune foarte serioasă!”

 

Alte teme legate de Ucraina şi exprimate în dialogul cu cetăţenii sunt deja banalizate: persecuţiile la care ar fi supuşi politicienii pro-ruşi din Ucraina şi faptul că o întâlnire bilaterală cu preşedintele Zelenschi se poate negocia serios doar atunci când agenda discuţiilor va fi adecvată şi ar avea realmente rost – adică, după cum acredita preşedintele rus, „deciziile legate de Ucraina se vor lua la Kiev, şi nu la Washingotn, şi, parţial, la Berlin şi la Paris”.

EPISODUL AL II-LEA. EPISTOLA PREŞEDINTELUI PUTIN CĂTRE „FRAŢII” UCRAINENI (ŞI BELARUŞI!). PROIECTUL „ANTI-RUSIA” S-A TERMINAT

Episodul următor este mai consistent. Pe 12 iulie 2021, pe site-ul prezidenţial apare aşteptatul articol al preşedintelui Putin, deja anunţat. Ideea de bază a articolului este o proiecţie identitară, abundent argumentată istoric (asta în viziunea preşedintelui rus), care să susţină – putem bănui -, eventuale viitoare proiecte strategice. De aici şi interesul nostru pentru textul de la Kremlin.

Istoric vorbind – şi referinţele academice ar fi menite să îi susţină teza – nu există decât o distincţie artificială între „popoarele” rus, ucrainean şi belarus, acestea constituind, împreună, nedivizat, marele popor rus: „Pentru a înţelege mai bine prezentul şi a privi în viitor, trebuie să ne îndreptăm spre istorie. Desigur, în cadrul articolului este imposibil să acoperim toate evenimentele care au avut loc de-a lungul a o mie de ani. Dar mă voi opri asupra acelor puncte cheie, de cotitură, care sunt importante pentru noi – atât în Rusia, cât şi în Ucraina – să ni le amintim”.

Istoria este pusă la treabă. Şi referinţele sunt numeroase, polemice, nefireşti pentru un text prezidenţial şi depăşind mult dimensiunile unui articol. Idee este aceeaşi, că orice distincţie tare între aşa zisele popoare ruse şi ucrainene e fără fundament istoric real, este doar „fundamentată” geopolitic, pentru a submina, ieri şi azi, forţa de lovire şi de manifestare istorică a marelui popor rus. Există, fireşte, şi nuanţe, pe care nu trebuie să le exagerăm mai mult decât e cazul: „de-a lungul multor secole de fragmentare, au apărut, în diferite state, trăsături lingvistice regionale şi dialecte (cum ar fi dialectul ucrainean, n.n.). Limba literară a fost îmbogăţită în detrimentul limbii populare. Ivan Kotlyarevsky, Grigory Skovoroda, Taras Shevchenko au jucat aici un rol imens. Lucrările lor reprezintă moştenirea noastră literară şi culturală comună. Poeziile lui Taras Şevcenko sunt scrise în limba ucraineană, în timp ce proza este scrisă în cea mai mare parte în limba rusă. Cărţile lui Nikolai Gogol, un patriot al Rusiei, originar din regiunea Poltava, sunt scrise în limba rusă, pline de expresii şi motive folclorice ruseşti. Cum poate fi împărţită această moştenire între Rusia şi Ucraina? Şi de ce am face asta?”

Interesant e altceva. Cei mai vinovaţie de impunerea acestei distincţii artificiale şi primejdioase sunt… bolşevicii. Ei închid acest lanţ al agresiunilor externe împotriva unităţii poporului rus! În anii 1920 şi 1930, susţine sus şi tare preşedintele Putin, „bolşevicii au promovat activ politica de „indigenizare”, care, în RSS Ucraineană, s-a desfăşurat ca ucrainizare”… „Indigenizarea” a jucat fără îndoială un rol important în dezvoltarea şi consolidarea culturii, limbii şi identităţii ucrainene. În acelaşi timp, sub masca luptei împotriva aşa-numitului şovinism de mare putere rusă, ucrainizarea a fost adesea impusă celor care nu se considerau ucraineni. Politica naţională sovietică – în locul unei mari naţiuni ruse, un popor tri-unitar format din „ruşi mari”, „ruşi mici” şi „ruşi albi” (bieloruşi) – a consolidat şi impus distincţia între trei popoare slave separate la nivel de stat: rus, ucrainean şi bielorus”.

Astfel, conchide preşedintele, Ucraina de azi, identitar vorbind, „este în întregime creaţia erei sovietice”. În ciuda acestui fapt, Ucraina şi Rusia au fost împreună, profunzimea cooperării pe care „am avut-o acum 30 de ani ar putea stârni invidia ţărilor UE de astăzi”. La momentul destrămării URSS, cele două state erau „parteneri economici naturali şi complementari”, aveau o relaţie strânsă capabilă „să sporească avantajele competitive şi să crească potenţialul ambelor ţări”. Ucraina independentă a fost, sugerează preşedintele Putin, cea mai avantajată după prăbuşirea URSS: „o infrastructură puternică, un sistem de transport al gazelor, construcţii navale avansate, construcţii de aeronave şi rachete, capabilităţi pentru creare de instrumente ştiinţifice perfomante, proiectare şi şcoli de inginerie la nivel mondial. După ce au primit o astfel de moştenire, liderii Ucrainei, declarându-şi independenţa, au promis că economia ucraineană va deveni una dintre cele mai importante şi nivelul de trai al oamenilor unul dintre cele mai înalte din Europa”.

Şi Ucraina a eşuat: „În ultimii 10 ani, producţia de produse metalurgice a scăzut cu 42%. Scara dezindustrializării e teribilă, iar generarea de energie electrică s-a înjumătăţit aproape în Ucraina în peste 30 de ani. Şi, în cele din urmă, potrivit FMI, în 2019, chiar înainte de epidemia de coronavirus, nivelul PIB-ului pe cap de locuitor din Ucraina era mai mic de 4 mii de dolari, sub Republica Albania, Republica Moldova şi Kosovo – stat nerecunoscut. Ucraina este acum cea mai săracă ţară din Europa”.

De ce s-a întâmplat asta?

În primul rând, ne spune preşedintele Putin, (un pic) autocritic, aceste eşecuri sunt „consecinţele propriilor noastre greşeli făcute în diferite perioade”, dar, mai ales „rezultatul muncii intenţionate a acelor forţe care au căutat întotdeauna să ne submineze unitatea”. Formula utilizată este cunoscută din timpuri imemoriale: divide şi cucereşte. Nimic nou. De aici şi „încercările de a juca la chestiunea naţională, de a semăna discordia între oameni. Şi ca o super sarcină – să împartă şi apoi să joace diverse părţi ale unui singur popor unele împotriva altora.”

Cine este vinovat pentru asta? Oamenii din Ucraina? Desigur că nu, se grăbeşte să ne asigure. „Autorităţile ucrainene” sunt cele care „au risipit şi au aruncat realizările multor generaţii”. Dar poporul, spre deosebire de liderii săi, este bun: „ştim cât de muncitori şi de talentaţi sunt oamenii din Ucraina. Ştiu cum să obţină persistent şi încăpăţânat succese, rezultate remarcabile. Şi aceste calităţi, precum deschiderea, optimismul natural, ospitalitatea, nu au dispărut. Acestea sunt sentimentele a milioane de oameni care tratează Rusia nu numai bine, ci cu o mare dragoste, la fel cum avem şi noi pentru Ucraina aceleaşi sentimente”.

Dar elitele politice, vai!, elitele politice, „pas cu pas, au atras Ucraina într-un joc geopolitic periculos, al cărui scop este de a transforma Ucraina într-o barieră între Europa şi Rusia, într-un cap de pod împotriva Rusiei”.

Adică esenţa conceptului „anti-Rusia”. Şi preşedintele rus îl explicitează.

Autorii occidentali – cine alţii? – ai proiectului „anti-Rusia” „au construit sistemul politic ucrainean în aşa fel încât preşedinţii, deputaţii, miniştrii să se schimbe, dar să existe o orientare constantă spre separarea de Rusia, spre duşmănie cu aceasta”. Prin urmare, nici nu contează ce spun şi cum câştigă alegerile un politician ucrainean. De pildă, „principalul slogan pre-electoral al preşedintelui în exerciţiu a fost realizarea păcii. El a venit la putere în acest sens”. Dar „promisiunile s-au dovedit a fi minciuni”. Nimic nu s-a schimbat, chiar, în anumite privinţe, situaţia din Ucraina şi din jurul Donbas s-a degradat. În proiectul „anti-Rusia”, continuă Putin, „nu există loc pentru Ucraina suverană, precum şi pentru forţele politice care încearcă să-şi apere adevărata independenţă. Cei care vorbesc despre reconciliere în societatea ucraineană, despre dialog, despre găsirea unei ieşiri din impasul care a apărut, sunt etichetaţi ca agenţi „pro-ruşi””. Şi Vladimir Putin merge şi mai departe. Ucraina tinde să devină „un stat construit pe ură”, căci „numai cei care urăsc Rusia sunt acum declaraţi patrioţii „corecţi” ai Ucrainei”. Mai mult, „întregul stat ucrainean, în viitor, va fi construit exclusiv pe această idee. Ura şi furia – iar istoria lumii a dovedit acest lucru de mai multe ori – este o bază foarte şubredă pentru suveranitate, plină de multe riscuri grave şi consecinţe grave”.

Dar există speranţe! Căci „pentru mulţi din Ucraina proiectul „anti-Rusia” este pur şi simplu inacceptabil. Şi sunt milioane de astfel de oameni. Dar nu li se permite să ridice capul. Ei au fost practic lipsiţi de ocazia legală de a-şi apăra punctul de vedere. Sunt intimidaţi, conduşi în subteran. Pentru convingerile lor, pentru cuvântul rostit, pentru exprimarea deschisă a poziţiei lor, nu numai că sunt persecutaţi, ci şi ucişi. Criminalii tind să rămână nepedepsiţi”.

E timpul să ne împotrivim! – ne spune însuşi Vladimir Putin. (Atmosfera devine surrealistă: preşedintele unei Rusii care purifică spaţiul public şi politic de „agenţi străini” occidentali, denunţă persecuţiile politice anti-ruse din Ucraina!). Inevitabil, a sosit momentul în care conceptul „Ucraina nu este Rusia” nu se mai poate accepta. S-a resuscitat conceptul „anti-Rusia”, pe baza vechile evoluţii ale ideologilor polono-austrieci, dar acesta s-a dovedit un eşec. „Toate trucurile asociate cu proiectul anti-Rusia ne sunt clare. Şi nu vom permite niciodată teritoriilor noastre istorice şi oamenilor apropiaţi de noi care locuiesc acolo să fie folosite împotriva Rusiei. Şi celor care fac o astfel de încercare, vreau să le spun că în acest fel îşi vor distruge ţara (subl.n.)”. În plus, deşi o spune relativ voalat, o asemenea atitudine ar duce la pierderea definitivă şi a altor teritorii, pe care Kievul dă semne că nu le-ar mai dori înapoi (aluzia e la Donbas, fireşte).

Şi, după ameninţare, iată şi propunerea pozitivă.

Actualelor autorităţi din Ucraina le place să se refere la experienţa occidentală, considerând că este un model. Aşadar, „uitaţi-vă la modul în care Austria şi Germania, SUA şi Canada trăiesc una lângă alta. Similare în compoziţia etnică, în cultură, de fapt, cu o singură limbă, ele rămân state suverane, cu propriile interese, cu propria lor politică externă. Dar acest lucru nu interferează cu o puternică integrare sau relaţiile lor aliate. Au frontiere determinate şi transparente. Iar cetăţenii, traversându-le, se simt acasă. Ei creează familii, studiază, lucrează, fac afaceri. Apropo, la fel ca milioanele de nativi din Ucraina care trăiesc acum în Rusia. Pentru noi, ei sunt ai noştri, rude”.

Ucraineni, veniţi „acasă”, pare că spune Kremlinul, căci „Rusia este deschisă dialogului cu Ucraina şi este pregătită să discute cele mai dificile probleme. Dar este important pentru noi să înţelegem că un partener îşi apără interesele naţionale şi nu îi serveşte pe alţii, nu este un instrument în mâna cuiva pentru a ne lupta cu noi”.

Şi iată cum trebuie să arate viitorul: „respectăm limba şi tradiţiile ucrainene”, spune preşedintele, dar este convins că „adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă tocmai în parteneriat cu Rusia”. Căci aceea legătură nu se poate rupe: „Legăturile noastre spirituale, umane, civilizaţionale s-au format de-a lungul secolelor, revenind la aceleaşi surse, temperate de încercări, realizări şi victorii comune. Rudenia noastră este transmisă din generaţie în generaţie. Este în inimi, în memoria oamenilor care trăiesc în Rusia şi Ucraina moderne, în legăturile de sânge care unesc milioane de familii. Împreună am fost şi vom fi întotdeauna de multe ori mai puternici şi mai de succes. La urma urmei, suntem un singur popor”.

Rusia „nu a fost niciodată şi nu va fi niciodată „anti-Ucraina””.

Şi ce ar trebui să fie Ucraina – „este de latitudinea cetăţenilor să decidă”.

EPISODUL AL III-LEA. PREŞEDINTELE RUS MAI PUNE ODATĂ ACCENTELE

Pe 13 iulie 2021, la o zi după publicarea articolului, Preşedintele Putin dă un interviu, postat tot pe site-ul Kremlinului, în care clarifică principale teze şi reia mesajele principale.

„Am decis să pregătesc acest material nu acum, ci cu mult timp în urmă, de câteva luni mă gândesc la el”, dar ceea ce l-a făcut să îl publice este momentul prin care trece azi Ucraina: acolo „există o mulţime, milioane de oameni care doresc să restabilească relaţiile cu Rusia. Sunt sigur că sunt milioane de oameni. Şi există forţe politice care sunt în favoarea acestei normalizări. Dar, aparent, nu li se oferă nicio şansă de a-şi realiza planurile politice, sunt pur şi simplu îndepărtaţi de pe scena politică într-un mod nesistematic, ilegal”. Vladimir Putin întinde mâna acelor oameni şi le transmite un semnal.

A doua idee pe care insistă este vina bolşevicilor pentru situaţia la care s-a ajuns. Proiectul „anti-Rusia”, început în secolele XVII – XVIII în Commonwealth-ul polon-lituanian, folosit apoi de mişcarea naţională poloneză, şi, înainte de Primul Război Mondial, folosit de Austria-Ungaria, a fost adus la culminaţie de bolşevici. „De ce bolşevicii au trebuit atunci să preia această idee şi să o implementeze în construcţia unui stat unificat, din punct de vedere istoric, nu este foarte clar”.

A treia ideea este că ideile de profunzime, realităţile de substrat, cum ar spune Nicola Iorga, nu pot fi evacuate din memoria istorică: „în vremurile sovietice, ei au încercat să radieze conştiinţa religioasă a poporului nostru. Ce s-a întâmplat? De îndată ce a început Marele Război Patriotic, Molotov, vorbind la radio, a spus „cetăţeni şi cetăţene”. Iar Stalin, când a vorbit – când au realizat întreaga catastrofă iminentă a războiului început de Germania nazistă – el a spus deja „fraţi şi surori”. Aceasta este aproape o convertire ecleziastică. Şi apoi a fost restaurată şi Patriarhia. Şi astăzi biserica şi-a luat locul cuvenit în viaţa societăţii”. Deci ideea de „popor rus” unic, „treimea poporului nostru”, n-a dispărut nicăieri, „oricât de mult ar încerca cineva şi oricât ar încerca cineva să pună în aplicare aceste planuri”.

Încă o idee reluată este că cei care lucrează astăzi pe proiectul „anti-Rusia” îşi vor distruge ţara: „este puţin probabil ca oamenii care locuiesc în Ucraina să se uite calm la acei conducători de astăzi, care vin la putere sub aceleaşi lozinci, şi apoi se revopsesc ca cameleoni şi apără poziţii complet diferite şi, de regulă, protejează interesele nu ale poporului ucrainean, ci ale celor care conduc şi plătesc pentru şederea lor la putere”. Şi un sfat către politicienii Ucrainei: că citească acest articol cu atenţie înainte de a solicita întrevederi bilaterale:„Dacă există dorinţa de a discuta, cred că trebuie să facă o pauză; citiţi-l cu atenţie de la început, analizaţi-l, verificaţi documentele… Este destul de dificil să te certi cu acest articol, deoarece este sincer. De fapt, se bazează pe documente istorice”.

Şi ultima idee, strategică, o construcţie regională după modelul UE.

Problema principală este ca Ucraina „să nu se creeze ameninţări pentru noi. Şi vedem că începe dezvoltarea militară a acestui teritoriu, asta ne îngrijorează… Şi sper foarte mult că preocupările noastre vor fi luate în serios”. În ceea ce priveşte aranjamentele regionale mai ample, referinţa este la… UE! „Uniunea Europeană se dezvoltă şi nimeni nu o compară cu Uniunea Sovietică. Deşi am vorbit deja despre acest lucru, numărul deciziilor obligatorii luate de Parlamentul European este mai mare decât numărul acestor decizii obligatorii care au fost luate de parlamentul Uniunii în epoca sovietică. Nimeni nu le compară cu Uniunea Sovietică. Aceasta este o chestiune voluntară”.

Ce înseamnă Uniunea Rusia – Belarus? Nu e un stat, ne spune preşedintele Putin, „este doar un anumit nivel de integrare”. Şi iarăşi referinţa este la UE: „Dacă ne comparăm cu UE, aceasta are un nivel de integrare mult mai profund decât avem în cadrul statului Uniunii cu Belarus. Mult mai adânc. Există o monedă unică, de fapt, o uniune vamală foarte puternică şi aşa mai departe. Şi un singur spaţiu, mişcare. Totul este acolo pe care nu l-am realizat încă. În acelaşi timp, cu păstrarea deplină a suveranităţii. Cu toate acestea, facilitează viaţa oamenilor, creează anumite condiţii pentru dezvoltarea economică şi creşte competitivitatea generală. Dacă relaţiile se dezvoltă în acest fel, atunci, desigur, vom susţine în orice mod posibil relaţiile de acest fel. Vom lucra pentru acest lucru în parteneriat cu toţi vecinii şi prietenii noştri”.

Acum, la o treia intervenţie publică pe această temă, totul ar trebuie să fie clar. Ucraina este aşteptată în Rusia, într-o casă mobilată după modelul UE!

O uniune… à la russe.

Nu te poţi abţine să nu te gândeşti la vorbele lui Viktor Cernomîrdin, fostul premier rus din anii 90, a cărui vorbă a devenit un veritabil proverb acolo: „am vrut să facem bine, dar ne-a ieşit ca întodeauna”.

Înainte de a trece însă la concluzii, o scurtă referinţă la reacţia Kievului.

RĂSPUNSUL OFICIAL AL UCRAINEI E PONDERAT. MAI DEGRABĂ NU EXISTĂ!

La formul „Ucraina 30”, consacrat sărbătoririi a 30 de ani de independenţă, pe data de 6 iulie 2021, Ministrul de Externe ucrainean, nu preşedintele, a dat o primă replică, indirectă, afirmaţiilor preşedintelui rus din cadrul conversaţiei cu cetăţenii. Dmytro Kuleba a spus că Ucraina este „un stat din Europa Centrală” şi că „ în partea noastră de Europă, nu există un popor format din ruşi, ucrainenei şi bieloruşi”.

Pe 13 iulie, la o zi după publicarea articolului, cu ocazia altei reuniunii a forumului „Ucraina 30”, preşedintele Volodymir Zelenschi intervine.

În primul rând, răspunzând criticilor legii „popoarelor indigene” adoptate de parlamentul ucrainean la 1 iulie, preşedintele a subliniat că „aceasta este o afacere internă a Ucrainei” şi nu priveşte pe alţii.

În ceea ce priveşte conţinutul articolului, liderul ucrainean a apreciat „munca colegului său rus”, deşi a recunoscut că nu a citit întregul articol – au existat „lucruri importante”, „întâlniri importante”, care i-au consumat timpul. „Dar în părţile pe care le-am citit, am văzut o muncă profundă. Într-adevăr, preşedintele Federaţiei Ruse a petrecut mult timp cu textul, deoarece există o mulţime de lucrări de arhivă acolo. Nu pot decât să invidiez că preşedintele unui stat atât de mare îşi poate permite să petreacă atât de mult timp, citind atâtea documente, pe un astfel de subiect”, a spus liderul de la Kiev, o afirmaţie care a fost considerată de unii drept ironică. (În sine, este, pusă în contextul răspunsului, nu mai e, căci răspunsul preşedintelui Ucrainei e mai degrabă deferent şi precaut.)

În acelaşi timp, preşedintele Ucrainei şi-a exprimat unele critici. El s-a plâns – greşit! – că ucrainenii sunt uitaţi în Rusia atunci când vorbesc despre „victoria asupra fascismului, despre cel de-al doilea război mondial”. „Nu este frăţesc să faci asta”, iar despre „fraţietatea” ruso-ucraineană a spus că e ceva de genul „Cain şi Abel”. Una peste alta, preşedintele Ucrainei a promis că va „analiza articolul” de îndată ce va găsi timp şi a recunoscut că partea ucraineană va da un răspuns la acesta. În plus, el a menţionat că ar putea discuta articolul său cu Vladimir Putin în persoană.

Şi cam atât.

Criticile din presa ucraineană sunt evidente şi de aşteptat, dar şi unele aprecieri pozitive – toate predictibile, căci fiecare a apreciat articolul lui Vladimir Putin în funcţie de atitudinea politică anterioară. Cu menţiunea că unii au asemuit textul cu… Mein Kampf-ul lui Hitler.

Să reţinem deocamdată atitudinea precaută a autorităţilor de la Kiev. Nu s-a declanşat nicio confruntare identitară al nivel de stat.

E şi acesta o formă de răspuns.

CONCLUZII. ÎNTORCEREA FIULUI RISIPITOR – VERSIUNEA SLAVĂ

Întrebările fundamentale legate de articolul fluviu al preşdintelui rus – un eveniment, fără îndoială – se referă la „de ce” şi ”de ce acum”?

Nu vom intra aici în evaluarea istorică a argumentelor preşedintelui Putin, căci nu acesta este scopul acestui material. Vom încerca să schiţăm un răspuns la la cele două interogaţii enunţate şi care ni se par esenţiale, nu doar în legătură cu relaţiile bilaterale, „frăţeşti” sau nu, ruso-ucrainene, ci pentru viitoarea configuraţie a regiunii. Căci despre asta e vorba, până la urmă.

În primul rând, nu poţi să nu sesizezi minuţia proiectului de comunicare al Kremlinului în această chestiune: tizzing, articol, interviu. Este evident că nu e nici o poveste conjuncturală nici de moment. Mesajul e important, dincolo chiar de persoana preşedintelui, devenit principal comunicator într-un proiect de stat; aşa cum sunt toate proiectele importante ale Federaţiei Ruse.

De ce acest articol? Prima ipoteză este cea ilustrată deja de preşedintele rus în textul său. Ucraina tocmai a votat, la 1 iulie 2021, legea cu privire la „populaţiile indigene”, un gest incomprehensibil şi şocant în viziunea preşedintelui rus, cel care a făcut o comparaţie dură cu „armele de distrugere în masă”, respectiv efectele de excludere a ruşilor – deveniţi „cetăţeni de gradul doi” – din Ucraina şi, pe cale de consecinţă, a izgonirii lor de acolo. Evenimentul poate fi, desigur, iritant pentru Kremlin, dar e prea mult să-l considerăm motivaţie principală. E mai mult decât atât.

Ipoteza care ni se pare mai plauzibilă este că nu ruşii din Ucraina sunt principala ţintă a noilor preocupări livreşti ale preşedintelui rus, ci ucrainenii înşişi. Mai concret. Ucraina este, pentru Rusia, de departe, cel mai important actor strategic din regiune, singurul pentru care, explicit, a intrat în confruntare şi căruia i-a anexat teritorii strategice, plus că Moscova, indirect, controlează regiuni separatiste. Fiind principala miză strategică, ruşii cunosc această ţară şi cercetează în detaliu ce se petrece acolo. Şi, din această perspectivă, există posibilitatea ca lunga epistolă a preşedintelui Vladimir Putin să fie răspunsul statului rus – inclusiv la nivel de proiecţie strtegică – la evoluţiile interne şi externe care privesc Ucraina. Care evoluţii, nu sunt deloc pozitive.

Pe plan extern, cota Ucrainei pare să fi scăzut dramatic. Nu putem decât să speculăm pe marginea convorbirii Biden – Putin de la Geneva, dar ideea de „reset” americano-rus, chiar dacă cuvântul este cu obstinaţie respins – căci ar fi al doilea reset cu Rusia pentru actualul preşedinte american la care a participat explicit! –, devine tot mai greu de evitat, cel puţin în cazul Ucrainei. Semnalele din ultima vreme sunt limpezi. Neinvitarea Ucrainei la Summitul NATO de la Bruxelles, ridicarea ştachetei pentru obţinerea MAP din partea NATO la nivelul celor care fuseseră anunţate pentru integrarea propriu-zisă în Alianţă, acceptul american rapid pentru finalizarea proiectului Nord Stream 2 (deci pierderea anuală de 2 miliarde USD pentru Kiev), semnal de neimplicare militară din partea Americii în timpul tensiunilor recente din jurul Ucrainei şi a Crimeei, estomparea poziţiilor franco-germane în formatul Normandia şi acomodarea acestora mai degrabă cu poziţia rusă decât cu cea ucraineană etc. Adăugaţi aici lipsa de interes a administraţiei Biden faţă de preşedintele Zelenschi, care nu a fost sunat de către omologul american decît odată cu creşterea tensiunilor militare în regiunea Mării Negre, şi chiar neclaritatea legată de întâlnirea preconizată Biden-Zelenschi, despre care nici acum nu se ştie dacă va avea loc în luna iulie 2021, cum fusese anunţat. În plus, pare că preşedintele Zelenschi şi-a pierdut orice încredere a partenerilor: lipsa oricărui aplomb pentru lupta împotriva corupţiei a iritat evident Washingtonul, iar intransigenţa în negocierile cu Rusia, inclusiv dorinţa de modificare a Acordurilor de la Minsk, a iritat europenii. Nici că se putea mai prost!

La nivel intern, situaţia nu este nici ea favorabilă actualei administraţii. Sprijinul intern a scăzut dramatic, undeva între 20 şi 30% (cădere de la 73% în 2019!). Partidul prezidenţial are astăzi în jur de 20%, coborâre dramatică faţă de poziţia majoritară pe care o avea în Rada ucraineană, în condiţiile în care partidele pro-ruse revin şi câştigă poziţii. Situaţia economică este şi ea complicată, perspectivele luptei împotriva corupţiei nu se întrevăd, şi nici şanse pentru instaurarea păcii în Donbas nu sunt reperabile la orizont. Mai adăugaţi aici şi creşterea vertiginoasă a dezamăgirii societăţii civile pro-Vest din Ucraina faţă de ce aceasta consideră că ar fi cedări nepermise ale Occidentului faţă de Rusia pe dosarul ucrainean.

Avem răspunsul şi la întrebarea „de ce acum?”. Căci acesta este peisajul debusolant în care apare epistola lungă către ucraineni a preşedintelui Federaţiei Ruse. Preşedintele unei ţări care, în materie de strategie şi politică externă, are instituţii eficace. Şi care, poate, şi-au făcut deja evaluările: în condiţiile unei crize acute în Kiev, dublată de un semnal că proiectele de integrare euro-atlantică sunt scoase din discuţie, Ucraina intră în disoluţie. În acest context, Vladimir Putin transmite un semnal: noi suntem aici! Şi noi suntem voi, căci suntem un popor până la urmă. În lipsa acută de soluţii pe care o trăieşte sau o va tări Ucraina, Kremlinul vine cu o soluţie „acreditată” istoric: o nouă construcţie, bazată pe – cum altfel? – „respect reciproc”, similară Uniunii Europene, care să cuprindă şi Belarusul şi Ucraina, ca state suverate separate (aşa se explică şi eforturile conjugate şi sincrone al Moscovei în Belarus). Prin epistola sa, Vladimir Putin a anunţat fiul risipitor ucrainean că îl aşteaptă acasă şi… se pregăteşte să taie viţelul cel gras! Aceasta ar putea să fie adevărata miză a acestui text care nu e despre trecut, ci despre… viitor!

Nu e vorba deci nici de mult trâmbiţata „rupere a Ucrainei”, nici de anexarea de către Rusia a unei bucăţi masive din estul ţării. Într-o primă instanţă, e vorba despre un proiect mai realist şi mai puţin exploziv. Revenirea unei Ucraine deziluzionate şi fără niciun proiect occidental real în zona de influenţă rusă, într-o „uniune” mai mult sau mai puţin formală, pe model UE! Şi, dacă lucrurile stau aşa, responsabilitatea liderilor de la Kiev, de la Bruxelles sau Washingotn este enormă. Căci intrarea Ucrainei în disoluţie, fără ca vreun proiect occidental să o poată salva, înseamnă că nici măcare ipoteza unui „buffer”/„cordon sanitar” între Est şi Vest nu se mai pune.

Aviz statelor din regiune: lăsaţi orice iluzii! Dacă nu se va întâmpla nimic semnificativ pe direcţia occidentală în următoarea perioadă, în cinci ani de zile, cel mult, Ucraina eşuată se va întoarce, cu voia majorităţii populaţiei, fără ocupaţie militară, precum fiul risipitor, în braţele Rusiei. Acesta pare să fie proiectul întrezărit – şi încurajat – de Moscova. Iar preşedintele Vladimir Putin, prin lunga lui epistolă, nu a făcut decât să le transmită ucrainenilor această invitaţie. În limba ucraineană şi în limba rusă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *