Skip to content
Externe

Dan Dungaciu: Şi totuşi, China! De ce vine Biden în Europa sau de ce Crimeea nu e Taiwan-ul…

Inquam Photos / George Călin

Joe Biden se află în primul său turneu de politică externă, în Europa. De ce, atunci, un material despre China? Pentru simplu motiv că vizita preşedintelui american pe bătrânul continent, inclusiv întâlnirea cu preşedintele rus, Vladimir Putin, se leagă, fatal, de provocarea numărul unu a Americii, dar şi a Occidentului.

Anume, China (de notat că primele deplasări ale Secretarului de stat Anthony Blinken şi a Secretarului apărării Lyoyd Austin au fost în… Asia).

Aceasta este cea mai bună grilă de lectură care ne permite să înţelegem resorturile acestei vizite şi singura aptă să dea seama despre evoluţiile globale. Axa Washington – Beijing va (re)modela lumea, inclusiv relaţiile SUA-UE/NATO şi SUA-Rusia, scrie Dan Dungaciu în Adevărul.

Cu consecinţe strategice evidente, inclusiv asupra regiunii noastre.

„IMPERIUL RĂULUI” SE ÎNTOARCE? DE LA WAGNER LA… MITICĂ DRAGOMIR

Să o luăm pe rând. La început, după venirea la Casa Ablă a noii administraţii, s-a crezut şi s-a sperat, mai ales în regiunea noastră, că aşa numita „întoarcere a Americii” (“America is back!”) se va reflecta impetuos şi urgent inclusiv la nivelul relaţiei cu Federaţia Rusă. Tocmai pentru că Joe Biden nu este Donald Trump, s-a sperat că nu va fi nici pe dosarul rus (nu că Trump ar fi făcut concesii, nu a făcut, doar că nu îl interesa confruntarea). Altminteri spus, nu va fi dispus atât de lesne la negocieri şi nici la un „reset” – cel care a ştampilat irepresibil şi deloc măgulitor moştenirea de politică externă a administraţiei Obama – Biden.

Şi semnele păreau iniţial bune. Mesaje tăioase, dorinţă de revanşă şi de sancţionare a Rusiei. Moscova simte schimbarea de atmosferă, e derutată şi răspunde mârâind, arătându-şi colţii, ca un dulău care îşi simte ameninţată zona de confort. Miza principală în regiune era şi este, pentru toată lumea, Ucraina şi atitudinea administraţiei Biden faţă de aceasta. Kievul profită şi el şi ridică mizele, Moscova reacţionează, Marea Neagră se aglomerează şi lumea vorbeşte chiar de război. Vorbeşte degeaba. Lucrurile se detensionează rapid, navele americane nu mai vin, Rusia se retrage şi Kievul înţelege, încă odată, că nimeni nu va face un război în regiune pentru el – cu excepţia Rusiei!

Epopeea wagneriană a bătăliei anunţate între „Imperiul Răului” (versiunea putiniană) şi – prin recul – „Imperiul Binelui” (versiunea Biden), se termină brusc şi atinge note hilare. Cei doi preşedinţie se gratulează reciproc în emisiuni televizate cu atribute nemaiauzite într-un dialog la acest nivel, nici măcar în Războiul Rece. Biden îl cataloghează pe Vladimir Putin drept „criminal”; iar acesta îi răspunde a doua zi făcându-l „senil” (în mai multe cuvinte, e drept). Dar nici asta nu contează, căci cei doi se ceartă precum domnii Becali şi Mitică Dragomir: „nu ne-am certat. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreaţă, dar nu ne-am insultat!”.

Nici cei doi preşedinţi nu s-au insultat, se pare, şi, după o solicitare telefonică a preşedintelui american, decid să se întâlnească, după ce Moscova, pentru ochii publicului, strâmbase un pic din nas. Secretarul de Stat Blinken – un admirabil „consilier de pace” obligat să funcţioneze, uneori nu foarte convingător, în vreme de război – şi Ministrul de Externe Lavrov rezolvă detaliile la Reykiavik şi cei doi şefi de stat se pregătesc pentru întâlnirea din 16 iunie 2021 din Elveţia. Cireaşa de pe tort – nu bomboana de pe colivă! – a turneului european al celui de-al 46-lea preşedinte american.

Ce urmează? La 35 de ani de la celebra întâlnire Reagan-Gorbaciov de la Reykjavík, care „a privit dincolo de orizont” şi a schimbat soarta lumii, evident că nu va fi aşa ceva acum, aşa cum nu va fi nici precum întâlnirea Bush-Putin de acum 20 de ani, când preşedintele american a văzut prin ochii lui Putin, „sufletul rus”… Va fi, însă, cu toate tensiunile aferente şi cu tot „deja-vu”-ul ei, o întrevedere care, cel puţin pentru o etapă, va fixa liniile roşii ale unei confruntări militare dincolo de care nu va merge nici Moscova nici Washington-ul – în rest, „disputele” pot continua. Care vor fi acelea şi cine şi ce preţ va plăti, nu ştim.

Ce trebuie să înţelegem de aici? Un singur lucru, dureros pentru mulţi. Administraţia Biden nu a deschis primul dosarul rus pentru că e cel mai complex, ci pentru că… e cel mai simplu de rezolvat. Mai simplu decât cel iranian, retragerea trupelor americane din Afganistan (şi câtă Chină se va instala în loc!) sau cel al Coreei de Nord.

Ca să nu mai vorbim de China.

MIZA PERIPLULUI EUROPEAN SAU DE CE RUSIA NU E CHINA

20 mai 2021. Ministrul de externe rus Sergey Lavrov se întâlneşte cu Secretarul de Stat american Antony Blinken in Reykjavik.

Aşa trebuie citit şi dosarul european. Mai puţin un dosar strategic, cât mai ales un dosar tactic. Şi iată de ce.

Pe 6 iunie, Joe Biden publica la rubrica „Opinii” din The Washington Post un articol doctrinar, preambul la periplul european, care subsumează toate temele pe care preşedintele american le va aborda în Europa. Articolul se intitulează „My trip to Europe is about America rallying the worldʹs democracies” („Periplul meu în Europa este despre America care raliază democraţiile lumii”).

Este ca un discurs scris înainte, bază a tuturor declaraţiilor, replicilor sau mesajelor pe care Joe Biden le va transmite.

Despre ce e vorba? Iată aici liniile principale, care configurează un soi de „doctrină Biden” la 100 de zile de investitură:

Moştenirea lui Trump se vede din plecare: orice demers de politică externă trebuie început cu aserţiuni despre politica internă americană. După Donald Trump, Administraţia Biden nu îşi mai permite să neglijeze evoluţiile interne, care devin barometrul şi măsură a eficacităţii oricărui demers de politică externă (ceea ce s-a numit „politica externă pentru clasa mijlocie”). Articolul prezidenţial urmează reţeta şi ne vorbeşte despre succesele fără precedent ale administraţiei sale: lupta cu pandemia, creşterea numărului de locuri de muncă, creşterea salariului mediu etc.

Lumea lui Joe Biden nu se mai împarte între „patrioţi” şi „globalişti”, precum Lumea lui Donald Trump, ci între „democraţii” (UE, NATO, G-7 etc.) şi „autoritarisme” (China şi Rusia). America merge în Europa nu doar pentru a spune asta, ci şi pentru a ralia în spatele ei puternic democraţiile lumii. Să fie limpede: indiferent că vorbim despre Covid 19, criză climatică sau „acţiunile nocive ale guvernelor chinez şi rus” („harmful activities of the governments of China ans Russia”), Statele Unite ale Americii „trebuie să conducă lumea de pe poziţii de putere” („The United States must lead the world from a position of strength”). Ca să fie clar pentru toată lumea.

Rusia nu este China. În pofida obstinaţie cu care se reptă, ca o alinare tardivă, mai ales în Est, formula „China şi Rusia”, ca şi cum cele două vin la pachet, realitatea este un pic alta. Pentru Washington şi administraţia Biden, Rusia NU este China. Şi articolul preşedintelui este clar din punctul acesta de vedere, în ciuda faptului că – o dată! – le citează în acelaşi timp. China este invocată mai des şi mai strategic. Rusia este o problemă care trebuie rezolvată prin discuţii la cel mai înalt nivel, China este o mare provocare. Rusia poate deranja America şi pe aliaţii ei, China îi poate învinge, într-o primă măsură, tehnologic şi ca nivel de dezvoltare. Şi asta nu trebuie să se întâmple.

Bătălia viitorului e cu China şi nu e doar o bătălie ideologică. Nu e vorba doar despre valenţe morale, ci şi tehnologice. Democraţiile trebuie să învingă şi la acest capitol. Şi Biden o spune explicit, respectiv să fie capabile să să ofere o alternativă la „infrastructura fizică, digitală şi de sănătate” a Chinei. De aceea America are nevoie de aliaţii occidentali (EU, G7 etc.), care să livreze rezultate concrete în aceste vremuri schimbătoare. Întrebarea e dacă se poate.

Şi preşedintele american ne dă el însuşi răspunsul, în finalul articolului din The Washington Post: „Eu cred că răspundul este da. Şi în această săptămână, în Europa, noi avem şansa să o şi demonstrăm”.

Ce vedem acum ce le poate sta în cale.

ALASKA 2021 – MOMENTUL ÎN CARE, PENTRU CHINA, S-A SURPAT OFICIAL SUPREMAŢIA MORALĂ A AMERICII

Cel mai relevant episod diplomatic petrecut după instalarea administraţiei Biden la Casa Albă a fost, de departe, întâlnirea americano-chineză din Alaska petrecută la 18 martie 2021 (foto mai sus; întâlnirea completă aici).

Întâlnirea a fost un veritabil şoc. Atât de puternic, încât publicaţii precum Foreign Affaires sau Foreign Policy nu au scris nimic despre el. Niciun cuvânt, ca şi cum evenimentul nici nu s-a petrecut.

Şi totuşi, s-a întâmplat, oricât de suprarealist a părut scenariu, de la un punct încolo.

Iniţial, negocierile trebuiau începute, cum se face de obicei, cu o întrevedere protocolară în faţa presei, care urma să dureze 10 minute, dar care s-a prelungit, şocant pentru toată lumea, cu peste o oră.

Iată filmul evenimentelor. Faţă în faţă au stat reprezentanţii cei mai înalţi ai politicii externe ale celor două state: Secretarul de Stat, Antony Blinken, şi Consilierul prezidenţial de securitate, Jake Sullivan, din partea americană, şi Directorul Biroului Comisiei Centrale pentru politică externă, Yang Jiechi, şi Ministrul de Externe chinez, Wang Yi, din partea chineză.

Toată lumea se pregătea, cum spuneam, pentru un salut protocolar, sub lumina reflectoarelor.

Primul a luat cuvîntul, conform programului, Antony Blinken. Dincolo de politeţuri, a început relativ apăsat, un pic cam prea apăsat, ca şi cum ar fi vorbit pentru publicul intern şi Fox News, exprimându-şi îngrijorările despre „acţiunile Chinei” în Xinjiang, Hong Kong şi Taiwan, atacurile de tip cyber asupra Americii şi şantajul sau coerciţia economică asupra aliaţilor Americii din regiune: „fiecare din aceste acţiuni ameninţă ordinea bazată pe reguli care menţine stabilitatea globală”. Jake Sullivan a continuat în acelaşi ton, dar mai ponderat.

Au trecut primele cinci minute ale părţii americane. După care a urmat la cuvânt şeful delegaţiei chineze, Yang Jiechi. A vorbit neîntrerupt 16 minute, făcând din sarcina traducătoarei o misiune extrem de dificilă („merită o mărire de salariu”, a replicat Blinken, după ce oficialul chinez s-a oprit). Dincolo însă de modul exemplar în care s-a achitat de sarcină traducătoarea chineză, trebuie precizat că, cei care au înţeles mesajul din chineză, au recunoscut că originalul suna şi mai dur decât traducerea engleză! Şi care oricum a sunat dur!

 

În esenţă, cel mai înalt diplomat al Chinei a pus pe masă toate acuzaţiile la adresa Americii pe care chinezii le aveau, probabil, de mult în minte, dar pe care le-au exprimat public pentru prima dată la un asemenea nivel.

Şi merită reamintite aici, ca să ştim ce va urma. Inutil să le comentăm, căci ele trebuie privite nu ca „adevăruri”, ci ca o expresie a faptului că Beijingul nu mai recunoaşte, nici de formă, supremaţia morală a Vestului în general şi a Americii, în special:

Lecţiile politice ale Americii nu au niciun rost. Nu există sisteme politice perfecte şi cu valoare universală. Statele Unite „au democraţia în stilul Statelor Unite, iar China are democraţia în stil chinezesc”. Şi nu ţine „doar de poporul american, ci şi de oamenii lumii, să evalueze modul în care s-au descurcat Statele Unite în avansarea propriei democraţii”.

Cât despre acuzaţiile de agresiune, China transmite semnalul că nu ea, ci America este vinovată de intervenţii în forţă şi agresiune: „Nu credem în invadarea prin folosirea forţei sau în răsturnarea altor regimuri prin diferite mijloace sau în masacrarea oamenilor din alte ţări, deoarece toate acestea ar provoca doar tulburări şi instabilitate în această lume. Şi până la urmă, toate acestea nu au servit bine Statelor Unite”.

America trebuie să înceteze exportul de democraţie: „Credem că este important ca Statele Unite să îşi schimbe propria imagine şi să înceteze să avanseze propria democraţie în restul lumii. Multe persoane din America au puţină încredere în democraţia de acolo şi au opinii diferite cu privire la guvernul Statelor Unite. În China sau America, conform sondajelor de opinie, liderii Chinei au sprijinul larg al poporului chinez”.

Orice tentativă de agresiune la adresa Chinei va avea efecte contrare: „Nici o încercare de a distruge sistemul Chinei nu va ajunge nicăieri. Faptele au arătat că astfel de practici ar conduce doar poporul chinez să se adune mai strâns în jurul Partidului Comunist din China şi să lucreze ferm pentru obiectivele pe care ni le-am propus”.

America se comportă agresiv, incită la tensiuni şi face presiuni pe alte state: „În ceea ce priveşte unele probleme regionale, cred că problema este că Statele Unite au exercitat jurisdicţia şi au întins prea mult securitatea naţională prin utilizarea forţei sau a hegemoniei financiare şi acest lucru a obstrucţionat activităţile comerciale normale. În plus, SUA au convins, de asemenea, unele ţări să lanseze atacuri asupra Chinei”.

Cât despre Xinjiang, Tibet şi Taiwan, „acestea reprezintă o parte inalienabilă a teritoriului Chinei”. China se opune ferm intervenţiei SUA în afacerile interne ale Chinei. „Ne-am exprimat ferma noastră opoziţie faţă de o astfel de interferenţă şi vom lua cele mai ferme măsuri ca răspuns”.

China nu primeşte lecţii de la America căci, „aşa cum au arătat ultimele evenimente”, America are probleme cu „drepturile omului” la ea acasă: „În ceea ce priveşte drepturile omului, sperăm că Statele Unite se vor descurca mai bine în viitor. China a făcut progrese constante în ceea ce priveşte drepturile omului, iar faptul este că există multe probleme în Statele Unite pe această temă este recunoscut şi de SUA… Iar provocările cu care se confruntă Statele Unite în domeniul drepturilor omului sunt adânci. Nu au apărut doar în ultimii patru ani, precum Black Lives Matter…”

China nu agresează pe nimeni. „Majoritatea covârşitoare a întreprinderilor americane din China au spus că mediul de afaceri al Chinei este bun şi nimeni nu i-a forţat să rămână în China. Ei fac profit în China şi văd oportunităţi imense aici. De aceea stau în China”.

În ceea ce priveşte atacurile cibernetice, „indiferent dacă vorbim despre capacitatea de a lansa atacuri cibernetice sau tehnologiile care ar putea fi implementate, Statele Unite sunt campioane în acest sens. Nu poţi da vina în această chestiune pe altcineva”.

America nu reprezintă lumea: „Statele Unite în sine nu reprezintă opinia publică internaţională şi nici lumea occidentală. Indiferent dacă este judecată în funcţie de scara populaţiei sau de tendinţa lumii, lumea occidentală nu reprezintă opinia publică globală. Deci… SUA nu este lumea. Reprezintă doar guvernul Statelor Unite. Nu cred că majoritatea covârşitoare a ţărilor din lume ar recunoaşte că opinia Statelor Unite ar putea reprezenta opinia publică internaţională, iar aceste ţări nu ar recunoaşte că regulile făcute de un un număr mic de oameni ar servi drept bază pentru ordinea internaţională”.

În acelaşi ton iritat, chiar dacă mai scurt, a vorbit şi ministrul de Externe chinez:

Discursul de deschidere al oficialilor americani „nu ar trebui să fie modul în care cineva ar trebui să-i întâmpine pe oaspeţii săi şi ne întrebăm dacă aceasta este o decizie luată de Statele Unite de a încerca să obţină un anumit avantaj în relaţiile cu China. Dacă da, este un calcul greşit greşit şi reflectă doar vulnerabilitatea şi slăbiciunea din interiorul Statelor Unite”.

China îndeamnă partea americană „să abandoneze pe deplin practica hegemonică de a interveni în mod deliberat în afacerile interne ale Chinei. Aceasta a fost o problemă de lungă durată şi ar trebui schimbată. Statele Unite şi-au escaladat aşa-numitele sancţiuni asupra Chinei cu privire la Hong Kong, dar poporul chinez este revoltat de această ingerinţă gravă în afacerile interne ale Chinei, iar partea chineză este ferm opusă acestor măsuri şi nu le va tolera”.

China vorbeşte aşa cum nu a făcut-o poate niciodată. Sentimentul că asişti la ceva inedit, fascinat, dar şi periculos, este acut. În timpul discursurilor oficialilor chinezi tensiunea creştea vizibil. Între Blinken şi Sullivan au început să circule bileţele. La sfârşitul discursurilor chineze, presa se pregătea, după protocol, să iasă din sală. Secretarul de Stat intervine şi le spune explicit să mai rămână. Era evident că întrevederea filmată nu se putea termina aşa. Ca imagine, ar fi fost un dezastru. Şi diplomaţii americani au simţit corect asta şi, împotriva protocolului inţial, au revenit la microfon. A mai urmat o rundă.

Fără să ajungă al intensitatea şi chiar duritatea mesajului chinez – cum spuneam, Blinken nu este un „diplomat de război” sau „de confruntare” -, partea americană ţine să riposteze şi ea: „Îmi amintesc bine când preşedintele Biden era vicepreşedinte şi vizităm China, în urma crizei financiare. Au fost multe discuţii, inclusiv cu vicepreşedintele de atunci, Xi Jinping. Şi vicepreşedintele Biden la acea vreme a spus aşa: nu este niciodată o idee bună să pariezi împotriva Americii. Şi acest lucru este adevărat şi astăzi”.

Chinezii preiau şi ei microfonul, iar Directorul Biroului Comisiei Centrale pentru politică externă, Yang Jiechi, rezumă ceea ce a mai spus: „Statele Unite nu au calificarea pentru a vorbi cu China dintr-o poziţie de forţă. Partea SUA nici măcar nu a fost calificată să spună astfel de lucruri nici cu 20 sau 30 de ani în urmă, pentru că nu aceasta este modalitatea de a vorbi poporului chinez. Dacă Statele Unite vor să trateze cu partea chineză, atunci să o facă corect… Poporul chinez nu poate fi sugrumat. Istoria noastră a arătat că cine doreşte să sugrume sau să suprime poporul chinez va suferi el daune incomensurabile”.

Cu o depăşire de o oră, întrevederea se termină…

Presa internaţională, buimăcită, parcă, a ignorat, practic, acest moment care, peste ani, va fi considerat, cu siguranţă, un punct de cotitură. În China, însă, jubilaţia a fost enormă. Posturile de televiziune au discutat zile întregi „momentul istoric” din Alsaka, fermitatea diplomaţilor şi revanşa chineză, iar fotografia lui Yang Jiechi a fost preluată ca status pe reţelele de socializare de milioane de chinezi…

Colosul adormit despre care vorbea Napolean cu mai bine de un secol în urmă, s-a trezit din somn.

AMERICA ÎŞI JOACĂ DESTINUL ÎN TAIWAN, NU ÎN EUROPA

Ridicarea fără precedent a Chinei şi asumarea tot mai elocventă, inclusiv la Washington, că viitorul ordinii globale se va desena în jurul relaţiei America-China, ridică enorm mizele. Căci acum Statele Unite continuă dialogul cu Beijingul, îşi croiesc proiectul şi strategia pe China, dar cu conştiinţa că nu îşi pot permite să piardă bătălii cu China care pot să fie decisive pentru statutul ei în lume. Cea mai dificilă dintre ele – bătăia pentru Taiwan.

Şi intrăm acum într-o logică de foc.

Tentative recente, precum un balon de încercare recent din Foreign Affaires, de a minimaliza o înfrângere americană în Marea Chinei de Sud sau chiar o pierdere/cedare „calculată” a Taiwanului sunt, în lumina evoluţiilor recente, ridicole. Căci, cu cât se ridică miza Chinei în lume şi cu cât semnalele din partea Administraţiei americane devin tot mai evidente pe această direcţie – şi devin! – cu atât mai mult orice potenţială înfrângere americană în regiune va fi definitivă. Şi nu în termeni „fizici”, cât morali, respectiv la nivel de percepţie publică. Altminteri spus, o victorie a Chinei în Taiwan, de pildă, fără ca America să poată împiedica asta sau să reacţioneze cu aceeaşi intensitate, ar scoate Statele Unite din fruntea marilor puteri, aşa cum, cu un secol în urmă, America detrona Marea Britanie şi lua conducerea lumii…

De aici şi miza teribilă la care asistăm şi grija enormă a Washingtoului de a gestiona dosarul chinez, îngreunat enorm de creşterea militară fără precedent a Beijingului (marina chineză a lansat în ultimii cinci ani 90 de nave şi submarine, de patru sau cinci ori mai multe decât are America în Pacificul de Vest) sau de imprevizibilitatea gândirii chineze – va accepta Xi Jingpin să îşi închei domnia fără diamnatul Taiwan-ului pe ea? Şi de aici şi relevanţa incomparabil mai scăzută a altor dosare care devin, lesne, din această logică, „dispensabile” (conflictul palestiniano-israelian, Ucraina etc.).

Simplu spus, dacă America „pierde” Taiwanul, îşi pierde supremaţia. Pe când dacă „pierde” în continuare Crimeea sau Donbas-ul, nu i se întâmplă, pe fond, nimic.

Aici e diferenţa.

RELAŢIILE AMERICII CU UE, NATO ŞI RUSIA SUB SEMNUL CHINEI

Am acordat un spaţiu mai amplu dosarului chinez, pentru că aici se află cheia evenimentelor la care asistăm astăzi. Şi a celor la care vom asista în viitor.

America lui Joe Biden şi-a definit competitorul/adversarul şi în această direcţie converg toate acţiunile de politică externă. Pe fond, nu s-a schimbat nimic între administraţia Trump şi administraţia Biden din acest punct de vedere. Inclusiv revenirea la „virusul chinezesc”, respectiv iniţierea unei noi anchete la nivelul serviciilor de informaţii americane pentru a verifica, încă odată, sursa virusului ucigaş, sau „permisiunea” Facebook de a vorbi despre virusul pandemic ca o „creaţie umană” (un episod jalnic al libertăţii de expresie occidentale!) sunt proba elocventă că Washingtonul îşi pregăteşte în rastel toate armele în perspectiva unei confruntări cu China – inclusiv ideea, deja expusă de Donald Trump, că China ar fi vinovată de moartea a 3,5 milioane de oameni ca urmare a producerii şi manipulării virusului…

Relaţia cu UE în cadrul vizitei din aceste zile trebuie citită în aceeaşi grilă, de aici şi concesiile făcute deja Europei, a se citi Germaniei, prin admiterea finalizării proiectului Nord Stream 2. E incomparabil mai bine să ai Germania şi Europa alături într-o competiţie enormă precum cea cu China, decât alienată din cauza unei mize devenite – prin comparaţie – minore. Europenii pot beneficia, în plus, de o serie de concesii economice în negocierile care nu se anunţă uşoare legate de taxe şi tarife, dar orice concesie de acest gen va avea ca preţ alinierea strategică la proiectul major american. Joe Biden, cum a spus-o explicit şi în textul din 6 iunie, deja menţionat, nu a venit în Europa pentru a se aşeza la masă alături de europeni: a venit în Europa pentru a se aşeza în capul mesei. Şi aici nu vor fi concesii. Până la urmă, importantul diplomat american care a spus-o cu subiect şi predicat – “Fuck the EU” (Victoria Nuland) -, este astăzi cel de-al treilea om la Departamentul de Stat…

Europa va protesta, se va încrunta, va fi reactivă. Dar în pofida unor nemulţumiri europene, bătălia cu China nu are ca miză doar economia, ci statutul de hegemon al Americii la scară planetară; iar cu aşa ceva nu se glumeşte. Şi Bruxelles-ul va înţelege asta, că-i place, că nu.

Cât despre „autonomia strategică” a continentului, despre ea vom auzi tot mai puţine de aici înainte sau vom auzi altfel. Preşedinte Macron va avea dificultăţi în a mai vorbi pe acelaşi ton, mai ales dacă vine vorba despre China, având ca interlocutor nu un „unilateralist” ca Trump, ci un „multilateralist” precum Biden.

O şansă însă se deschide la nivel NATO, unde dimensiunea europeană va căpăta mai multă amploare („NATO european”) şi, poate, consistenţă (depinde de disponibilitatea finanaciară a statelor membre), tocmai pentru a degreva America de costuri militare şi financiare în plus în cazul pivotului real spre China/Asia. Dincolo de faptul că aşa numitul „concept strategic” al NATO este vechi de peste 10 ani, când China nici măcar nu apărea pe radarul ameninţărilor occidentale… Prin urmare nici alianţa nu va fi lipsită de turbulenţe şi provocări.

În ceea ce priveşte Rusia, acolo probabil că „autonomia strategică” a Europei se va putea manifesta. Dar şi aici „cu voie de la poliţie”, căci relaţia Washington-Moscova, chiar dacă nu va intra într-un „reset”, va rima cu aşa ceva. Aşa se explică şi ridicarea piciorului de pe dosarul Ucraina – care va fi finanţată şi înarmată, dar nu atât încât să poate genera „descurajare” pentru Federaţia Rusă – sau chiar ocultarea (deocamdată cel puţin) a evoluţiilor interne din Federaţia Rusă (închiderea sub pretextul „extremismului” a organizaţiilor lui Alexei Navalny) sau a celor din Belarus. Aviz Republicii Moldova în perspectiva alegerilor parlamentare din 11 iulie!

NIXON A MURIT. ÎNAPOI LA… NIXON?!

Ce are România de făcut în acest tablou de o complexitate specifică schimbărilor de ordine mondială? Nu să-i plângă de milă Americii, căci nu e cazul, aşa cum nu a fost niciodată (vezi aici). În acest moment al tensiunilor dure între SUA şi China (o ţară care nici nu poate şi nici nu trebuie să devină URSS sau Federaţia Rusă în mentalul românesc!), când ceea ce a început prin prima vizită a  unui preşedinte american în China, în 1972, pare preistorie, Bucureştiul are nevoie nu de o schimbare de parteneri, nici de ierarhii, ci, cu siguranţă, de o schimbare de stil. E nevoie de o nouă stilistică în politica României, căci isteria, monomania, mai cu seamă în relaţiile internaţionale, nu pot fi niciodată strategii cîştigătoare pe termen lung. Iar în actualul tablou, doldora de nuanţe, e nevoie de calm şi de inteligenţă vizionară, tocmai pentru a fi util partenerului strategic atunci cînd e nevoie şi unde e nevoie.

Iar Bucureştiul nu trebuie să meargă prea departe în Istorie pentru asemenea lecţii. A începe cu aprilie 1967, momentul primei vizite (neoficiale) în România a viitorului preşedinte american Robert Nixon ar fi mai mult decât indicat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *