Skip to content
Societate

Dan Dungaciu: „Ucraina intră în siajul unei rediscutări a trecutului, pusă pe agendă de Rusia”

Inquam Photos / George Călin

Kievul face greșeala de a se lăsa dus de valul creat de Moscova în privința revizionismului istoric, iar declarația recentă a președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, se înscrie în această paradigmă, consideră Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.

Într-o analiză pentru Universul.net, Dungaciu crede că Ucraina ar face astfel o „greșeală istorică”, mai ales că nici istoria, nici prezentul nu justifică o astfel de atitudine față de un vecin corect precum România. „Sper să nu devină asta o politică și sper că rămâne un accident de parcurs”, susține Dan Dungaciu.

Expertul atrage însă atenția că ieșirea lui Zelenski nu poate fi decuplată de la contextul mai larg și dificil, al cultivării de lung parcurs a unui sentiment antiromânesc profund în societatea ucraineană. Un demers care a pornit de la cel mai înalt nivel și care a continuat cu motoarele turate la maximum până și în timpul revoluțiilor orange din Ucraina, deși ele, teoretic, vesteau liberalizarea și deschiderea țării spre Occident.

Dan Dungaciu: „Din păcate domnul Zelenski se așează pe un val reticent la adresa României, care a fost profund întreținut la Kiev la nivel de autorități dintre cele mai înalte

Despre prezent e vorba. Declarația domnului Zelenski nu pică bine pentru nimeni. Nici pentru România, nici pentru Ucraina. Ucraina intră, de fapt, în siajul unei rediscutări a trecutului, care, paradoxal, a fost pusă recent pe agendă printr-un proiect de stat de către Federația Rusă.

Federația Rusă a generat acest proiect de revizuire a istoriei așa cum o face Rusia, nu la nivel de dispute științifice, congrese internaționale, ci la nivel de instituții de stat, însărcinat cu această operațiune fiind tocmai domnul Narîșkin, fost șef al Administrației Prezidențiale, acum șeful serviciilor de informații externe și directorul institutului de istorie. Totul se propagă prin ambasade, totul devine politică de stat și asta e explicația pentru care a apărut si disputa cu Polonia sau pentru care ambasada Rusiei transmite din când în când mesaje de reinterpretare a trecutului României.

Ucraina ar face o greșeală istorică dacă ar intra și ea în acest joc. Nu are nevoie de așa ceva, nu are nevoie să fie și tacit de partea Rusiei revizioniste, nu o ajută cu nimic. Așa cum nu are nevoie ca vecinii ei, în special cei din UE și NATO, să o privească destul de confuzi. În sensul ăsta, declarația domnului Zelenski a fost una profund greșită.

Nu mai discut aici substanța istorică a chestiunii, e același tip de narațiune precum cea de la Budapesta, uitând că de fapt 1918 este consecința prăbușirii unor imperii. Cel austro-ungar, care nu mai avea nicio legitimitate istorică, și schimbarea unui principiu istoric, cel al majorităților, principiul național. Pe baza lui s-a întâmplat ce s-a întâmplat la 1918. În Bucovina, votul a fost tot așa, majoritar, în favoarea unirii cu România, în condiții evident extrem de complicate, așa cum sunt condițiile prăbușirii oricărui imperiu.

Cert este că nu e vorba despre ocupație, ci de redesenarea hărților Europei pe baza unor noi principii. Deci nu s-a luat de la Ucraina, nu s-a luat de la Ungaria. Narațiunea asta e complet falsă și noul principiu istoric al naționalităților a redesenat harta Europei și principiul acesta a fost validat prin tratatele de pace.

Dincolo însă de toată disputa istorică, mă tem că din păcate domnul Zelenski se așează pe un val hai să zic așa, reticent, la adresa României, care a fost profund întreținut la Kiev la nivel de autorități dintre cele mai înalte.

Un val care din păcate a prins la populație. Eu vă reamintesc că până la Revoluția Portocalie, prima, cea din 2004-2005, ucrainenii făceau, și o făceau public, un etnobarometru în care măsurau atitudinea față de diverse etnii ale populației majoritare. Invariabil, din 1991 încoace cele mai rejectate populații erau populațiile de culoare și populațiile de romi. Pe locul trei, venea, invariabil, populația românească. La nivel de respingere etnică, deci.

Chestiune asta s-a schimbat, paradoxal, abia în 2004-2005, în timpul Revoluției Portocalii pro-occidentale, moment în care populația Ucrainei îi respingea mai mult decât pe români pe occidentali – francezi, nemți, canadieni, americani. La vremea respectivă lucram cu niște colegi americani și ne-am uitat pe date, și concluzia a fost că această Revoluție nu are cum să țină mai multe de un an. Pentru că ce se vedea la televizor nu era ceea ce se întâmpla în realitate în toată Ucraina. Revoluția Portocalie a durat nouă luni, după care (Victor) Iușcenko s-a certat cu (Iulia) Timoșenko.

Dar au mai fost episoade foarte dureroase: Tratatul semnat în 1997, dintre România și Ucraina. Acesta nu a rezolvat aproape nimic. A urmat disputa de la Haga, în care presa din Ucraina a alimentat un sentiment antiromânesc patologic, aș spune, în care chiar și decizia de la Haga a fost interpretată în presa de acolo ca o victorie a Kievului, pentru că Ucraina nu ar fi pierdut Insula Șerpilor. O prostie absolută, pentru că Insula Șerpilor nici nu se punea în discuție.

A urmat episodul Bîstroe, în 2004, iarăși un prilej de propagandă antiromânească teribilă. Dincolo de asta, distincția obsesiv susținută de Kiev, între români și moldoveni, este iarăși o atitudine politică foarte clară. Dacă romțânii și moldovenii ar fi contabilizați împreună, românii ar fi a doua minoritate din Ucraina, după cea rusă. Acum ele sunt undeva pe 5 și 8.

La un moment dat, oficial, se pare că pe agenda instituțiilor de formă din Ucraina, inclusiv serviciile secrete, România ajunsese să fie considerată ca principalul inamic al Ucrainei, chiar mai dușmănoasă decât Rusia. Era în anii 2000.

Să reamintim aici și că în Ucraina se testau manualele voroniste de istorie.

În anii 2000, au fost candidați la prezidențiale din Ucraina care au obținut 7 procente având pe afiș, explicit, ideea că România este concurentul și adversarul Ucrainei. Când mergeai la Kiev și vedeai această explozie propagandistică, aveai un șoc. Pentru că Ucraina, în România este un non-subiect.

Toate acestea sigur că lasă urme.

Printr-un consens tacit, inclusiv europeano-american, a fost încurajat naționalismul ucrainean. Toate revoluțiile portocalii au fost naționaliste în Ucraina, pe ideea, altminteri generoasă, că numai naționalismul ucrainean și identitatea ucraineană, asumată inclusiv la nivel de lideri politici, pot emancipa Ucraina de Rusia. Pentru asta, și pe vremea lui Iușcenko, și a lui Poroșenko, li s-a admis ucrainenilor lucruri care n-ar fi admisibile niciunui alt stat din Europa cel puțin.

Uitați-vă ce fac institutele oficiale de istorie ale statului ucrainean, apropo de trecutul interbelic sau al acelor episoade care pivotează în jurul unui Bandera, de pildă, care a fost omagiat, medaliat inclusiv de președintele Iușcenko.

O asemenea raportare la asemene episoade, în alte state, precum Ungaria, Bulgaria, România, Polonia, dacă vreți, ar fi, pe bună dreptate, de neconceput. Dar Ucrainei i se admite asta din rațiuni strategice. E un risc aici. Nu știm care vor fi consecințele, dar un anumit tip de risc este. Dincolo de faptul că tocmai asta le permite rușilor să-și alimenteze evident anti-propaganda lor ucraineană cu elemente chiar din discursul oficial sau oficios de la Kiev.

Domnul Zelenski, din păcate, a ilustrat aceste acumulări din societatea ucraineană și a făcut afirmația pe care ați menționat-o, care include și România. Nu este o afirmație strict la adresa României, dar o include. Cred că mult mai înțelept ar fi fost, de pildă, chiar în condițiile în care există acea legislație profund incorectă, mă refer la noua lege a învățământului, ca Kievul măcar să permită deschiderea unui institut cultural în Ucraina, pe care l-a tot evitat pe argumente ridicole.

Dacă ar fi făcut asta, ar fi dat un semnal că își asumă faptul că legea educației ar fi avut evident ca țintă predilectă populația rusească. Dar, practic, Kievul a lăsat în aceeași oală și minoritatea rusă, și pe cea românească, și pe cea maghiară. Chiar dacă pretinde că face anumite întârzieri sau temporizează introducerea legislației, asta nu e bine, pentru că pune minoritatea românească, metaforic vorbind, în situația românilor din Transilvania din vremea Imperiului Austro-Ungar, când românii erau cu Viena împotriva Budapestei. Asta e explicația pentru care, de multe ori, părți ale minorității românești au votat cu Partidul Regiunilor și nu cu partidele ucrainene portocalii. Și nu pentru că minoritatea românească ar fi pro-rusă, ci pentru că ea încerca să își apere elementul fundamental, existențial, constitutiv: identitatea, limba.

Sper să nu devină asta o politică și sper că rămâne un accident de parcurs.

 

1 comentariu la “Dan Dungaciu: „Ucraina intră în siajul unei rediscutări a trecutului, pusă pe agendă de Rusia”

  1. 🤔 Un președinte actor cam grăbit în afirmații și „gavarește” ce i se bagă în cap de către consilierii săi cu nostalgii de sovietici, fostul președinte Poroșenco, s-a ferit de asemenea falsuri istorice, este vorbitor de limbă română, născut la Bolgrad pe teritoriul care i-a aparținut României. Președintele actual al Ucrainei să facă bine și să citească bine Rezoluția Parlamentului European : https://www.iiccr.ro/rezolutia-parlamentului-european…/ astfel rămâne total la „discreția” rușilor și îi recomand vizualizarea unui film tematic despre nația sa : https://www.imdb.com/title/tt6068960/ E vorba de crimele făcute de ucraineni asupra altor etnii în Wolyna, o provincie și acum sub ocupație Ucraineană, ca de altfel provincii ale noastre: Parte din Maramureș, Nordul Bucovinei, Herța, Sudul Basarabiei, Insula Șerpilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *