PSnews

Opinii

Dărâmarea statului în 7 pași

„Divide et impera” este mai actual acum mai mult decât oricând, într-o societate românească în care demonii par să macine pe cât de constant, pe atât de spectaculos oameni și instituții, ajungând până la urmă la măduva din coloana oricărui stat: încrederea populației în sine și în autoritatea care ar trebui să reprezinte oamenii și să le apere interesele. Tot mai multe avertismente pentru apocalipsa anului 2018 vin din partea analistilor: va fi sau nu anul în care România va atinge apogeul răboiului intern în care trăiește de ceva timp?

Partidele

Vorbesc despre războiul intern prin care trece de ceva timp România, cu gândul la marea demolare care a început în urmă nu cu zile, nu cu luni, ci mai precis cu ani. Măcinarea sistemului democratic a început metodic prin asaltul la cei mai vulnerabili dintre reprezentanții statului: politicienii. Cu toate că democrația și pluripartidismul au fost obiectivele clamate din primele momente ale anului 1990, asaltul asupra politicului a fost unul extrem de facil. Având la bază o clasă politică inflitrată de corupție și marcată de dorința de îmbogățire, care a tăiat repede legăturile fragile cu o populație tot mai sărăcită, nevoia de sânge a făcut rapid deliciul publicului. Să fii politician a devenit în ultimii ani o meserie pe cât de periculoasă, pe atât de disprețuită. Și unde mai pui că pe lângă asta și extrem de puțin profitabilă! Acțiunile justiției – pe cazuri care s-au dovedit a fi valide sau nu – au venit pe un teren propice: oamenii doreau să îi vadă după gratii pe cei care ani de-a rândul nu au avut nicio explicație pentru vilele și masinile luxoase, pentru concediile exotice sau pentru abuzurile și intervențiile fără limite. Cu toate acestea, vinovați au fost văzuți nu indivizi care ocupau vremelnic o funcție, ci chiar cel mai profund palier al democrației: sistemul de partide. Inevitabil, tot ceea ce emiteau reprezentanți ai partidelor era pus sub semnul intrebării, ajungându-se la situația dramatică în care partidele politice ocupă, conform sondajelor recente, ultimul loc în topul încrederii românilor.

Parlamentul

Sincron cu demolarea încrederii în partide a mers șubrezirea imaginii Parlamentului, locul în care ar trebui să regăsim cea mai fidelă reprezentare a societății. Curând au devenit emblematici pentru Parlament indivizii dormind în bănci, cei fără niciun fel de activitate, cei lipsiți de darul vorbirii sau cei care s-au făcut remarcați prin gesturi grobiene. Rapid, imaginea Parlamentului a devenit similară cu cea a locului de îmbogățire rapidă pentru unii sau de plasare a rudelor incompetente. Veniturile unui parlamentar au ținut prima pagină a publicațiilor, iar să devii funcționar la Parlament este echivalentul rezolvării problemelor traiului cotidian, aceștia având salarii la care un angajat din mediul privat ajunge cu greu. Și uite cum, atunci când se produce un exercițiu de analiză sociologică, Parlamentul este mai curând asociat cu termeni precum „corupție”, „somn”, „inactivitate”, „incompetență”, uitându-se că totuși acolo se regăsesc cei pe care noi îi trimitem să ne reprezinte. Fundamentală pentru un stat democratic, instituația Parlamentului a căzut rapid și dramatic în încrederea românilor pe penultimul loc, aceștia părând că preferă protecția unui tătuc puternic decât pe cea a unei instituții democratice solide.

Justiția

La începutul anului 2014, asaltul DNA asupra politicului a dus la o cotare a justiției în primele locuri în ceea ce privește încrederea populației în instituțiile statului. Cu toate acestea, momentul a reprezentat o bulă de săpun, în condițiile în care la doar patru ani de atunci justiția înregistrează o cădere vertiginoasă în sondajele de opinie. La o primă vedere, adepții taberei anti-DNA se reped și îmbrățișează teoria conform căreia căderea este cauzată de prăbușirea mitului procurorului, de numeroasele scandaluri interne care au afectat instituția și, mai ales, de invalidările în instanță a unor dosare pentru care oameni au plătit inutil cu luni de libertate. Cu toate acestea, cariile care macină sistemul sunt mai vechi și mai profunde. Și asta pentru că doar o mică parte din populație are legătură cu vreun proces penal, mult mai mulți fiind cei care au de gestionat cauze civile: drepturi de proprietate, litigii comerciale, partaje etc. Dacă la începutul anilor ’90 în interiorul sistemului de justiție instanțele funcționau precum case de licitații clandestine, acum sistemul s-a rafinat, asigurându-și totuși perpetuarea unor metehne. Cum pot avea încredere în justiție cei care sunt dezinteresați de avatarurile DNA, dar așteaptă ani de-a rândul decizii controversate, în cauze civile? Cum poate o parte să fie încrezătoare în împărțirea dreptății de către judecători ce merg la seminarii organizate de avocatul celeilalte părți? Cum poți să crezi în dreptatea din mâna ta atunci când, în ciuda unei sentințe favorabile, în a doua instanță lucrurile sunt răsucite la 180 de grade de către judecători imberbi, fără experiență, dar sensbili la farmecele altor interesați? Pentru cei mulți și a căror speță nu contează în vreun joc politic, justiția a rămas aproape la fel: termene enorme pentru strâmbe judecăți. Abuzul pentru aceștia nu se produce în biroul unui procuror sau în vreo speță învăluită de interese obscure, ci are valențele unui maraton dus fără posibilitatea de ieșire în viața de zi cu zi.

Serviciile

Serviciile și numele acestora formate din inițiale ce au căpătat valoare de cuvânt sunt de multe ori mimate de cei mai mulți dintre vorbitori. Oameni guralivi, de altfel, îi vedeam cuprinși brusc de muțenie atunci când vorbeau despre servicii, mimând – cu gesturi specifice și atingeri discrete – epoleți și ascultări. Jocul preferat al românilor a devenit în ultimul an cel de-a specialistul în servicii secrete. Fiecare se pricepea și știa cu siguranța inițiatului că cel de lângă el face parte din vreun sistem militarizat. Fragilizarea imaginii serviciilor secrete a început discret printr-o teorie a conspirației bine construită și susținută ulterior de derapaje ale unor personaje reprezentative. Dacă suprapunem dezvăluiri suculente și care nu necesită prea multe verificări pentru a fi lansate în piața de consum jurnalistic din partea unor personaje mânate la rândul lor de interese extrem de particulare, rețeta este una aproape perfectă. Nimeni nu se întreabă ce-i mână în luptă pe cei care fac astfel de dezvăluiri și mai ales cine îi susține, pentru că povestea se vinde, având apetența unei priviri clandestine pe gaura cheii. Românii sunt chemați să vadă acolo unde se știe că puțini se pot uita, iar asta este suficient pentru ca și această zonă să devină un teren de joacă periculos, în care tone de informații neverificabile sunt aruncate în spațiul public ca certitudine, bazându-se pe aviditatea de informații.

Serviciile nu sunt prezente în majoritatea sondajelor de opinie, pentru că, dacă nimeni nu întreabă, nu are nimeni la ce să răspundă…

Societatea civilă

2016 a fost pentru societatea civilă momentul de apogeu. Formațiuni de sorginte profund civilă au încălcat limitarea dintre o societate neguvernamentală ce militează pentru un scop, transformându-se în partid politic, pe fondul unei simpatii populare crescânde, la acea vreme. Ceea ce părea să asigure victoria străzii în fața sistemului politic clasic a reprezentat de fapt însăși căderea ultimei redute de încredere populară. S-a dovedit rapid că un ONG nu are nicio legătură cu sistemul de funcționare al unui partid politic, așa cum un activist nu se poate transforma peste noapte într-un politician eficient. Foștii ONG-iști de ieri s-au văzut prinși rapid în păienjenișul de reguli și regulamente pe care era foarte simplu să le critici ieri, dar extrem de complicat să le respecți azi. Sistemul i-a consumat rapid pe militanți, aceștia sfârșind jalnic: fie dormind în băncile Parlamentului (frați de somn cu cei pe care ieri îi criticau), fie expulzați de propriul partid, incoerent în mijlocul haosului. Simultan, Soros a devenit diavolul din societatea românească, iar deținerea unui ONG sau a unei fundații devine o activitate pe care unii o vor raportată și controlată la 6 luni, mai ceva ca un partid politic sau o societate comercială. Și uite așa s-a măcinat și ultima redută a românilor în ceea ce privește încrederea, societatea civilă și organizațiile ei ocupând locuri periferice în sondaje.

Presa

Încolțită de foame și de sărăcie, devalizată de profesioniști și ușor de mulțumit cu un codru de pâine, presa se plasează și ea în a doua jumătate a testărilor sociologice. Prinsă rapid în războiul politic, în cel pentru controlul justiției sau pur și simplu în cel al supraviețuirii vreunui personaj tenebros, presa face – voluntar sau nu – jocuri care o duc către irelevanță. Abandonul știrii corecte, al echilibrului și al justei măsuri sunt consecințe ale sărăciei în care au fost aruncate mass media în ultimii ani. Evitând vreo revendicare ideologică (deși corect și normal este să existe o presă de dreapta sau de stânga), majoritatea organismelor de presă se reped să îmbrățișeze bătălii ale unor cauze străine de interesul legitim al publicului sau, mai grav, bătălii ale celui care duce mâna la portofel. Obișnuiți ai meselor de odinioară, în care politicul plătea regește pentru a-i avea la masă pe formatori de opinie doar pentru a le capta bunăvoința, jurnaliști și analiști se văd acum slujind în armatele de mucava ale unor indivizi ce luptă pentru supraviețuire. Adevărul și interesul public au ajuns să conteze prea puțin într-o piață în care aproape totul este de vânzare.

Dacă începând cu anii ’90 presa a cunoscut o afliliere tot mai puternică față de valorile occidentale, iată că acum agenții și instituții de presă controlate de Moscova își fac apariția tot mai des în spațiul public românesc. Fake news-ul și campaniile de dezinformare sunt instrumentele favorite de manipulare a sentimentelor sociale fie direct, fie prin intermediul unor site-uri obscure sau al unor formatori de opinie cu agendă precisă. Nimeni nu se întreabă de unde primesc acestea atât finanțarea, cât și informația – pare că este suficient să deții o fumigenă pentru ca toată lumea să alerge săptămâni bune după cai morți.

Biserica

Nicicând Biserica – instutie și simbol de bază al majorității cetățenilor români – nu a fost mai jos în preferințele românilor. Văzută ca o entitate de neatins, Biserica era respectată și de nepracticanți, fiind considerată un element de echilibru în societate. Cu toate acestea, lipsită de misionarism și reprezentată de lideri fără charismă și fără aplecare către schimbările din cotidianul românesc, Biserica a fost țintă ușoară pentru începutul procesului de decredibilizare. Scandalurile de corupție (emblematice pentru eticheta de „lăcomie”, atât de folosită în definirea publică a Bisericii), scandalurile sexuale și intoleranța față de chestiuni stringente ale societății au dus la prăbușirea instituției în sondajele de opinie.

Mai mult decât atât: asocierea Bisericii la nivel formal și informal cu una dintre cele mai nocive mișcări în ceea ce privește modernizarea societății – Coaliția pentru familie –, precum și suspiciunile de finanțare rusească a acestei formațiuni au generat un val de respingere mai ales din partea tinerilor.

Cui prodest?

Iar din toate astea avem un singur efect sigur în următoarea perioadă de timp: scăderea dramatică a nivelului de optimism social. Suntem din ce în ce mai numeroși cei convinși că țara merge într-o direcție greșită, deși mulți dintre noi suntem confortabili cu cotidianul, dar prea puțin dispuși să luptăm pentru ceva ce iese din nivelul domestic de preocupare. Dezamăgiți și plini de lehamite, ne învățăm copiii că le va fi mai bine dacă vor pleca în alte țări, decât să îi încurajăm să își înceapă propria luptă pentru ei în România. Ne este din ce în ce mai frică să fim dedicați unei cauze ce nu este doar a noastră, ne este din ce în ce mai jenă de a fi definiți ca români.

O țară demoralizată și lipsită de repere cade mult mai ușor în patimile induse de alții. O țară înfrântă moralicește navigează mult mai ușor după sunetul de sirenă ce vine din largul altor mări.

Si dacă am început cu un proverb latinesc, închei în aceeași notă: Cui prodest? Cine ne încurajează să ne demolăm din interior, să ne distrugem miturile trecutului și prezentului, să nu construim altele pentru viitor?

Pentru că – nu-i așa? – 2018 va fi un an al bătăliei pentru România…

1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Boris Nicolof

    5 ianuarie 2018, 09:28 la 09:28

    Excelent materialul! Vă felicit! Procesul de demoralizare a societății s-a bazat pe demonizarea instituțiilor cheie și promovarea unor non- sau false valori, de natură a elimina speranța, ultima redută a multor oameni.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inapoi