Skip to content
Politică

De ce NU poate scăpa Dragnea de trecutul COMUNIST al FSN-PDSR-PSD. De la Teodor Diamant la PCR EXCLUSIV

paginadepolitica.ro

Exasperat de unul dintre cele mai incisive sloganuri ale protestatarilor # Rezist – ne referim la viralul ”PSD, ciuma roșie!” –,Liviu Dragnea plănuiește, potrivit surselor PSnews.ro, să-și ”împacheteze” reconfirmarea la butoanele formațiunii (organizată cu surle și trâmbițe, în cadrul Congresului din luna martie) prin inventarea unor strămoși politici iluștri. Nici mai mult, nici mai puțin, Dragnea vrea ca forul suprem să anunțe că, de fapt, FSN-PDSR-PSD ar fi urmașul legitim al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor (PSDMR), fondat în martie 1893.  

Deși președintele de onoare al PSD este nimeni altul decât nomenklaturistul Ion Iliescu – trimis în judecată în Dosarul ”Mineriada”, pentru infracțiuni contra umanității, și cercetat în Dosarul ”Revoluției” –, infractorul condamnat Liviu Dragnea se căznește să șteargă cu buretele trecutul comunist (dar și securistic) al multora dintre liderii de ieri și de astăzi ai FSN-PDSR-PSD, susținând că pesediștii s-ar trage… din social-democrații anului 1893. Ceea ce nu ne așteptăm să știe Dragnea (iar PSnews.ro va explica, în cele ce urmează, toate aceste aspecte) este că, indiferent de modul în care va fi pusă problema așa-zișilor înaintași ai pesediștilor, PSDMR – care avea să devină Partidul Socialist, în 1918, și PSD, în 1927 – nu poate fi separat sub nicio formă, din punct de vedere al realităților istorice interbelice, de înființarea Partidului Comunist, în condițiile în care constituirea acestuia (dictată de la Moscova) a fost decisă chiar de șase socialiști de frunte, printre care doi părinți fondatori ai PSDMR.  

" "
" "

Iliescu se crede urmașul lui Rousseau și Voltaire! 

De altfel, chiar și după momentul ”24 august 1944”, PSD a făcut parte din primele cabinete provizorii girate de comuniști (pe fundalul ocupației sovietice), iar în 1948 social-democrații au fuzionat cu PCR, sub marota Partidului Muncitoresc.Desigur, în același an numeroși social-democrații au fost întemnițați (alături de țărăniști, liberali, legionari ș.a.m.d.), deși mulți alți lideri PSD nu s-au sfiit să îmbrățișeze comunismul (asemeni lui Ștefan Voitec) și să devină ”vârfuri” ale partidului unic. Dincolo de aceste evidențe (deja alunecate în după-amiaza istoriei), strădania lui Dragnea de a-și inventa străbuni politici la sfârșitul secolului al XIX-lea, ne amintește de panseurile cel puțin caraghioase ale nomenklaturistului Ion Iliescu, care a susținut (”Marele șoc din finalul unui secol scurt”, Editura Enciclopedică, București, 2004) că ar fi urmașul (țineți-vă bine!) lui Rousseau și Voltaire!   

Începuturile social-democrației românești

Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) a fost fondat la 31 martie 1893. Din conducerea acestuia făceau parte: Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea (pseudonimul lui Solomon Katz), Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski (pseudonimul lui Krăstio Gheorghev Stancev), Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici (pseudonimul lui Alexandru Bădulescu). La 31 ianuarie 1910, PSDMR s-a transformat în Partidul Social Democrat Român (PSDR), iar în decembrie 1918 a devenit Partidul Socialist, din rândurile căruia s-au desprins numeroase facțiuni. Finalmente, congresul din 7 mai 1927 avea să ducă la constituirea Partidului Social-Democrat (PSD).

Afilierea la Comintern 

De notat că doi dintre ”părinții fondatori” ai social-democrației românești – bulgarul Cristian Racovski și autohtonul Gheorghe Cristescu (de profesie plăpumar) – au jucat un rol esențial în convulsiile interne, la 8 mai 1921, când, laolaltă cu alți cinci socialiști (Al. Dobrogeanu Gherea, Constantin Popovici, D. Fabian, Eugen Rozvan și Ion Fluieraș – au desprins Partidul Comunist (inițial, PCdR) din Partidul Socialist. Desprinderea propriu-zisă (în fapt, a fost vorba despre oscindare) s-a petrecut la Harkov și la Moscova, unde delegații conduși de Gheorghe Cristescu au decis afilierea facțiunii comuniste la Internaționala a III-a de la Moscova (Comintern). Potrivit scriitorului, disidentului și jurnalistului Victor Frunză(”Istoria stalinismului în România”, Editura Humanitas, București, 1990)Partidul Socialist fusese infiltrat de Comintern încă din 1919 (pe fundalul marilor greve), când un ”grup comunist” și-a anunțat prezența în secția București a partidului, fluturând o moțiune privitoare la necesitatea convocării unui congres de afiliere la Internaționala a III-a. 

Contextul 

Așadar, apariția Partidului Comunist Român a luat naștere prin scindarea Partidului Socialist, ca urmare a negocierilor purtate de Gheorghe Cristescu, la Harkov și la Moscova, în compania lui Vladimir Ilici Lenin și a omului său de casă, Cristian Racovski, care – după ce s-a numărat printre fondatorii PSDMR, în 1893, făcând parte ani de zile din conducerea formațiunii – avea să activeze în Bulgaria, Elveția, Germania și Franța, pentru ca, finalmente, să ajungă în conducerea Cominternului. Scindarea Partidului Socialist prin înființarea Partidului Comunist a fost înlesnită și de faptul că, în mai 1921,numeroși lideri socialiști se aflau în spatele gratiilor, fiind implicați în organizarea marilor greve, ceea ce a favorizat fronda comunistă susținută de la Moscova. În următorii doi ani, foarte mulți socialiști s-au desolidarizat de Partidul Comunist, întrucât agenda acestuia (impusă de la Kremlin) contravenea în mod agresiv intereselor naționale. 

Ținta Kremlinului: subminarea statului național 

Cu toate acestea, Partidul Socialist a reprezentat atât ”izvorul” Partidului Comunist, cât și unicul colaborator și partener de dialog al acestuia, chiar și după ce comuniștii aveau să fie scoși în afara legii, în 1924, prin Legea Mârzescu, după acțiunile anti-românești de la Tatar-Bunar. ”Lovitura de grație dată P.C.d.R (Socialist) nu venise din partea autorităților române – cum vrea să spună istoriografia oficială –, care, printr-o lege susținută de numele autorului ei, Mârzescu, îl interzisese în 1924, ci chiar din partea Cominternului. El a fost cel care l-a scos în afara legii prin impunerea obligativității de a submina statul național, din interior”, explică Victor Frunză. 

Cum au fuzionat PSD și PCR pentru ”gloria” Partidului Muncitoresc

După teribilul moment ”23 august 1944”, PSD (titulatura propriu-zisă datează, așa cum am văzut, din 7 mai 1927) a fost intens implicat în constituirea primelor cabinete provizorii girate de comuniști (sub cizma ocupației sovietice). În decembrie 1945, când majoritatea delegaților PSD a votat în favoarea candidaturii pe liste comune cu PCR la parlamentare, fruntașul Constantin Titel Petrescu și susținătorii săi au părăsit formațiunea și au înființat, în mai 1946, Partidul Social-Democrat Independent (PSDI). În februarie 1948, PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR). La doar două luni după ”mariaj”, liderii PSD au fost arestați, fapt care a cauzat obliterarea partidului din viața politică. În același an au fost întemnițați masiv țărăniștii, liberalii și simpatizanții legionari.

Noul bestiar. Cazul Voitec 

Totuși, mulți lideri PSD au parvenit în conducerea PMR (redenumit PCR în 1965) și au făcut totul pentru impunerea partidului unic. Bunăoară, Ștefan Voitec (lider al PSD încă din 1927, și secretar general în perioada 1944-1948) avea să devină ministrul Educației în guvernele Sănătescu, Rădescu și Groza, și, ulterior, membru al CC, vicepreședinte al Consiliului de Stat și președinte al Marii Adunări Naționale. În mai 1961, fostul social-democrat a fost decorat cu medalia A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din RomâniaLa fel ca Voitec, mulți socialiști au îmbrățișat partidul unic și au avut cariere cel puțin înfloritoare, atât sub genocidarul Dej, cât și sub clanul Ceaușescu. 

Asasinarea lui Jumanca, Fluieraș și Grigorovici 

La polul opus s-au situat numeroșii social-democrați considerați indezirabili, care au fost întemnițați pe capete (împreună cu reprezentanții PNȚ și PNL, care s-au opus cu vehemență dictaturii), foarte mulți dintre ei pierind în pușcăriile comuniste, pentru simplul motiv că nu au acceptat trocul impus de oamenii Moscovei. În vara lui 1949, Securitatea îi arestase pe toți social-democrații de vază, chiar dacă aceștia nu erau decât simpli membri ai PSD. Deși luptaseră pentru înfăptuirea României Mari, Iosif Jumanca, Ion Fluieraș și George Grigorovici au fost torturați și asasinați în temniță. Aceeași soartă au avut-o (laolaltă cu foarte mulți alți social-democrați) Ene Filipescu și Ilie Predaru, fruntași ai partidului. 

Constantin Titel Petrescu – un destin dramatic 

Deși nu se făcea vinovat de vreun delict real, Constantin Titel Petrescu a fost condamnat la muncă silnică pe viață, fiind purtat din temniță în temniță, torturat, înfometat și distrus fizic. Mai mult mort decât viu, social-democratul a fost adus (februarie 1955) de la închisoarea Sighet la București, unde i s-a cerut să semneze o scrisoare contrafăcută (ce urma să fie publicată în ”Scânteia”) ca preț al eliberării, dar a refuzat și a fost retrimis în beciurile de la Sighet, pentru a fi supus la noi torturi. În noiembrie 1955, aproape în stare de inconștiență, Constantin Titel Petrescu a semnat textul scrisorii, în schimbul asigurării că toți social-democrații aflați în închisori vor fi eliberați – firește, comuniștii nu și-au respectat niciodată promisiunea. Constantin Titel Petrescu și-a petrecut restul zilelor într-o cameră mizerabilă de spital, chinuit de scorbut și TBC; a murit în septembrie 1957.

Charles Fourier și Teodor Diamant, ”precursorii” FSN-PDSR-PSD?!       

Aflat în căutarea măreților strămoși ai FSN-PDSR-PSD, Liviu Dragnea l-ar putea ”racola” chiar și pe Teodor Diamant, artizanul falanserului de la Scăieni (1835-1836) – la urma urmei, propaganda ceaușistă susținea că Diamant va fi fost precursorul ”Epocii de Aur”! În 1830, pe când studia la Paris, tânărul intelectual Teodor Mehtupciu (1810-1841)  – zis”Diamandi”, de unde și porecla ”Diamant” – se număra printre discipolii utopistului francez Charles Fourier (1772-1837), care milita pentru un nou model de reorganizare socială bazat pe comunități locale autonome. Teoretic, sistemul fourierist se prezenta drept unică soluție pentru atingerea egalității economice și sociale, ”garantând” instaurarea a 70.000 de ani de ”prosperitate”. 

De la Paris la Scăieni 

Stârnit de viziunea maestrul său, idealistul Teodor Diamant a revenit în Principatele Române și a încearcat să pună în practică tezele fourieriste, însă strădaniile sale au fost sortite unui eșec rapid, într-o pură manieră mioritică, după doar doi ani (1935-1936) – ca o paranteză, programului de guvernare PSD-ALDE i-a luat mult mai puțin timp pentru a-și trăda crevasele. Primul și singurul falanster românesc – titulatura se referă, în special, la clădirea principală a ”coloniei”, falanserul, unde muncitorii agricoli (”coloniștii”) viețuiau în comun – a fost amplasat pe moșia Scăieni, deținută de micul boier Emanoil Bălăceanu, personaj cu vederi progresiste. 

Specific românesc: sechestrul pe avere 

Fiind înglodat în datorii, Bălăceanu a ignorat în totalitate prescripțiile lui Fourier – care prevedea ca locația să fie donată de proprietar, nu dată în arendă – și a aranjat să închirieze terenul (o moșie de dimensiuni medii) în schimbul unei sume considerabile: 3600 de galbeni. De asemenea, deși utopistul francez stabilise (din rațiuni care ne exced înțelegerea) că numărul optim de ”coloniști” trebuie să fie de 1620, falanserul de la Scăieni a însumat, în cele mai bune luni ale sale, doar 67 de muncitori și specialiști agricoli. Totuși, marele impediment care a stopat în mod definitiv experimentul a fost că, în spiritul vremurilor (care se pare că încă nu ne-a părăsit!), moșia de la Scăieni făcea obiectul unei dispute juridice între boierul Emanoil Bălăceanu și Teodor Zaplan, căruia îi fusese arendat terenul înainte ca Diamant să intre în scenă. De asemenea, moșia era vizată și de o ”epitropie orfanicească”Din pricina dublului litigiu, moșia Scăieni a fost pusă sub sechestru de către autorități, ceea ce a provocat îndepărtarea lui Diamant și, inevitabil, închiderea falanserului, în decembrie 1836, la aproape doi ani de la inaugurare. Ironia face că, orișicât s-ar întoarce în istorie, ”legitimările” PSD se lovesc, inevitabil, de comunism, probleme în instanță și sechestre pe avere. 

Relevanța lui Teodor Diamant

În realitate, idealistul Teodor Diamant (școlit la München și la Paris) a făcut parte din primul eșalon al intelectualilor români educați în Occident. Apropiat al lui Ion Ghica, Ion Heliade-Rădulescu și Nicolae Kretzulescu, Diamant promova (într-o formă incipientă, desigur) în spațiul Principatelor o serie de idei novatoare care aveau să-și releve din plin importanța, după 1848: eliberarea robilor țigani, stabilirea zilei de muncă la opt ore, egalitatea dintre sexe și asigurarea unor condiții decente de muncă.

" "

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *