Skip to content
Opinii & Analize

Distanțare socială… sau fizică? 

" "

Cum am ales să vorbim despre distanțare fizică, nu socială?

Când toată lumea era speriată de noul coronavirus (care a rămas nou, din păcate, din multe puncte de vedere, și la șapte luni de la apariția în Europa – dar despre asta, cu altă ocazie…), primele și cele mai simple măsuri recomandate și apoi impuse de autorități au fost izolarea și distanțarea socială.

Cel puțin în primele faze ale pandemiei, măsurile de ordine publică probabil au fost mai de succes (chiar cu unele exagerări pe alocuri) în combaterea răspândirii virusului decât cele medicale – puțin fiind știut atunci despre acest virus din punct de vedere medical. Ca într-un banc din acela vechi, imaginați-vă că se întâlnesc un medic, un polițist, un sociolog, un psiholog, un filosof și eventual un preot și încep să dezbată conceptul de distanțare socială. Atenție, nu invoc discuțiile despre utilitatea distanțării, ci vorbesc despre faptul că, la un moment dat, prin martie-aprilie, mai multe voci din spațiul public au susținut că este cam insensibil să îi spunem acestei necesare distanțări distanțare socială și ar trebui să îi spunem distanțare fizică.

Reacțiile au fost variate: unii s-au plâns că în mijlocul pandemiei nu are rost să ne certăm pe cuvinte și că este ultima noastră grijă să schimbăm expresia atâta timp cât publicul a înțeles despre ce este vorba; alții au spus că trebuie schimbat imediat conceptul de distanțare socială, fie pentru că trimite la un clivaj istoric al societății după categorii sociale, fie pentru că subminează ideea de solidaritate de care era atât de mult nevoie, mai ales până când statele reușeau să pună cât de cât la punct niște mecanisme pentru ținerea sub control a epidemiei. Pe scurt, acceptarea de către societăți a unor restricții nemaivăzute de ceva vreme trebuia să aibă la bază solidaritatea, percepția binelui colectiv, ceea ce cam intra în conflict cu valorile, destul de individualiste, ale lumii de azi. Și, de aceea, distanțarea socială trebuia livrată ca discurs terapeutic, nu ca unul opresiv. Deci să nu îi mai zică socială, ci fizică. Slavă Domnului, ne informăm pe internet, muncim pe internet, ne educăm pe internet, cumpărăm pe internet, bârfim pe internet, unii fac tot soiul de blestemății pe net… deci, cât de cât s-a putut păstra o doză de interacțiune socială, nu e ca și cum am fi la 1919.

Inutil să mai amintim că pentru cea mai mare parte a populației afectate de astfel de restricții, de la noi și de pe toată planeta, era ultima grijă dacă îi zicem distanțare socială sau fizică, izolare sau autoizolare etc., atât timp cât schimbările la nivelul comportamentului și interacțiunii cotidiene au fost radicale în primele luni ale pandemiei și au rămas uriașe până în ziua de azi, când nu prea se înțelege cum evoluăm de fapt.

Desigur, în contextul în care efectele psihologice ale izolării și distanțării impuse de o epidemie de așa amploare nu sunt foarte bine cunoscute și în condițiile în care astfel de restricții nu pot fi impuse fără cooptarea bunului simț public, a transmite, prin modul în care definim restricțiile, un mesaj de mobilizare (mai bine spus, în acest caz particular, de imobilizare) și de solidaritate poate fi vital. Deci, sensibilitatea autorităților la solicitarea unei părți a societății civile de a se folosi mai cu grijă conceptul de distanțare socială și eventual înlocuirea lui cu distanțare sau distanțare fizică atunci când se referă la măsurile specifice sunt de înțeles. Cum spuneam, prin conotațiile sale istorice și prin lipsa ei de… empatie, probabil sintagma distanțare socială nu este cea mai fericită. Dealtfel, pentru specialiștii în științe sociale, ideea de distanță socială este cunoscută și se referă cumva la măsurarea acceptării de către un membru al comunității majoritare a vecinătății (simbolice dar și geografice) unor persoane considerate a face parte din comunități minoritare eventual stigmatizate social și simbolic (vezi scala distanței sociale, de exemplu). Din acest punct de vedere, apelul la distanțare socială nefiind, cum spuneam, cea mai strălucită idee…

 

Și totuși, distanțarea socială

Dar dacă distanțarea socială e un concept mai plastic decât cel de distanțare fizică și descrie mai bine o anumită situație? Desigur, va trebui să îi ignorăm sensul precizat imediat mai sus, ceea ce nu va fi greu, având în vedere că nu îl cunoaște prea multă lume. Și să îl folosim în sensul lui comun, de evitare a interacțiunilor sociale.

Când statele și societățile s-au mai trezit din șocul coronavirusului, s-a înțeles că, ușor, ușor, trebuie trecut la măsuri de relaxare a carantinei. Societatea nu poate funcționa altfel. Datele medicale nu erau optimiste și era de așteptat să nu evolueze strălucit după relaxarea graduală, dar statele începuseră să mai înțeleagă niște lucruri despre comportamentul virusului și despre curba lui epidemiologică. Înțeleseseră, desigur și faptul că nu vom avea prea curând un vaccin. Deci trebuiau să deschidă ușor societățile, menținând doar restricții absolut necesare și cultivând o stare de precauție generală, în măsura în care și oamenii vor face posibil acest lucru.

Oricât ar fi de lipsit de sensibilitate și chiar dacă nu este un bun vehicul de promovare a solidarității sociale, termenul de distanțare socială (așa cum a fost el propus la început de autorități) are totuși o calitate, pe care ceilalți termeni (distanțarea, distanțarea fizică, precauția etc.) nu o au. Și anume ideea de evitare a interacțiunilor sociale directe, față în față, în măsura în care nu sunt obligatorii sau absolut necesare. Sigur că e neplăcut, mai ales după două luni de stat în casă, dar modul în care evoluează pandemia spune totuși că precauție înseamnă să nu mergi în vacanță în locuri aglomerate, să nu ieși neapărat la terasă cu încă trei prieteni sau chiar mai mulți (chiar dacă limita și practica te lasă), să nu mergi la evenimente forțând numărul maxim permis de participanți dacă nu este chiar nevoie etc. 

Onest vorbind, distanțarea fizică nu e un nume alternativ, ci doar o parte a distanțării sociale. Distanțarea fizică înseamnă, de pildă, inclusiv să mergi la petreceri pe plajă sau evenimente în aer liber cu 50 de invitați (sau maximul permis de lege), sperând că o sa stai la 1-2 metri de ceilalți. Ceea ce nu are cum să se întâmple, pentru că nu ca să stai la doi metri de ceilalți te-ai dus acolo.

De parcă, oricum, ar fi vreo magie care ne asigură că până la 50 de oameni nu vine virusul, de la 51 începe să vină. La patru inși așezați la terasă nu vine, de la cinci vine. Sigur, cu cât e mai aglomerat un loc și cu cât vin mai mulți oameni despre care nu știi pe unde au fost, riscul de infectare crește. La fel cum, degeaba stai fără mască pe o plajă plină sau într-o piață aglomerată consolându-te cu gândul că ești afară, nu înăuntru…

Deci nu… distanțarea fizică prost înțeleasă („fiți fără grijă, stau eu la 2 metri de ceilalți 100 de participanți”) nu rezolvă mare lucru. Distanțarea socială, în sensul evitării interacțiunilor sociale nenecesare, reduce riscul de circulație a virusului, desigur, nici pe departe de tot. Dar îl reduce: prin purtarea măștii în spații publice închise, prin purtarea măștii în spații deschise aglomerate, prin evitarea întâlnirilor nenecesare cu alte persoane, a  vizitelor nenecesare, a vacanțelor… pe cât posibil, mai ales cele în spații aglomerate, prin renunțarea la a mai accesa servicii care presupun interacțiunea cu prestatori frecventați de multe persoane (dacă este posibil, desigur) sau magazine foarte aglomerate. De asta distanțarea e socială, nu pentru că vrea să fie lipsită de empatie, ci pentru că are ca scop frânarea benevolă pe cât posibil a interacțiunilor directe care nu sunt absolut necesare și care până anul acesta erau însăși viața noastră cotidiană. 

Desigur, e cumva amuzant că, după două luni cu dreptul la educație și muncă restrâns, s-a ieșit din starea de urgență intrându-se direct în vacanțe și saloane de înfrumusețare (fie și cu mască). Dar asta spune ceva și despre faptul că ne-am grăbit să respingem ideea de distanțare socială în schimbul mult mai digerabilei, mai cuantificabilei, dar mai iresponsabilei distanțări fizice.

***

Darie Cristea este sociolog, conferențiar universitar la Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. Este de asemenea cercetător științific la ISPRI – Academia Română și membru în boardul LARICS. A colaborat în ultimii ani cu mai multe structuri de cercetare de piață pentru culegere și analiză de date. Autor de lucrări științifice, dar și pentru marele public.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *